„Sunt Îngrozită că Soacra Mea va Deveni Imobilizată la Pat și va Trebui să Am Grijă de Ea: Mama Mea a Fost Odată Îngrijitoare pentru Vârstnici”

În ultima vreme, sunt copleșită de îngrijorarea că va trebui să am grijă de soacra mea în loc să mă concentrez pe propria mea familie și pe creșterea fiului meu de cinci ani. În fiecare zi, anxietatea mea crește. Am observat chiar că am slăbit și părul îmi cade. Cred că așa reacționează corpul meu. Problema este că mama mea a fost odată îngrijitoare pentru vârstnici…

Soacra mea, Elena, a fost întotdeauna o femeie puternică și independentă. Dar în ultimul an, sănătatea ei s-a deteriorat rapid. A avut mai multe căzături și mobilitatea ei a scăzut semnificativ. Medicii ne-au avertizat că ar putea deveni imobilizată la pat dacă starea ei nu se îmbunătățește.

Gândul că Elena ar putea deveni imobilizată la pat mă îngrozește. Nu pentru că nu-mi pasă de ea, ci pentru că știu ce presupune asta. Mama mea a fost îngrijitoare pentru vârstnici timp de mulți ani. Am văzut cu ochii mei impactul fizic și emoțional pe care l-a avut asupra ei. Venea acasă epuizată, atât mental cât și fizic, după zile lungi de ridicat, hrănit și îngrijit pacienții ei. De multe ori nu mai avea energie pentru noi, propria ei familie.

Acum, mă tem că istoria este pe cale să se repete. Soțul meu lucrează ore lungi pentru a ne susține, așa că responsabilitatea de a avea grijă de Elena ar cădea în totalitate pe umerii mei. Asta înseamnă că ar trebui să jonglez între a avea grijă de ea și a-l crește pe fiul nostru de cinci ani, Andrei. Gândul că nu pot să-i ofer lui Andrei atenția și grija de care are nevoie îmi frânge inima.

În fiecare zi, mă simt tot mai anxioasă cu privire la viitor. Am început să slăbesc fără să încerc și părul îmi cade în smocuri. Știu că acestea sunt semne ale stresului, dar mă simt neputincioasă să-l opresc. Îngrijorarea constantă mă consumă.

Am încercat să vorbesc cu soțul meu despre temerile mele, dar este la fel de stresat ca și mine. Se simte vinovat că nu poate fi mai mult prin preajmă să ajute, dar avem nevoie de venitul lui pentru a supraviețui. Ne-am gândit să angajăm un îngrijitor profesionist pentru Elena, dar costul este astronomic. Pur și simplu nu ne permitem.

Am apelat și la prieteni și familie pentru sprijin, dar toți au propriile lor vieți și responsabilități. Ne oferă cuvinte amabile și simpatie, dar nimeni nu poate oferi ajutorul practic de care avem nevoie.

Pe măsură ce starea Elenei se înrăutățește, mă simt tot mai mult resentimentară față de ea. Urăsc să mă simt așa pentru că știu că nu este vina ei. Dar gândul de a-mi sacrifica propria bunăstare și fericirea fiului meu pentru a avea grijă de ea mă umple de groază.

Am început să am coșmaruri despre viitor. În aceste vise, sunt prinsă într-un ciclu nesfârșit de îngrijire, incapabilă să scap sau să găsesc vreo alinare. Mă trezesc transpirată rece, cu inima bătând de frică.

Știu că ceva trebuie să se schimbe, dar nu știu care este soluția. Stresul își pune amprenta asupra sănătății mele și asupra relațiilor mele. Sunt constant tensionată, certându-mă cu Andrei din cele mai mici lucruri. El nu înțelege de ce mami este atât de supărată tot timpul și mi se rupe inima când văd confuzia din ochii lui.

Aș vrea să existe un răspuns ușor, dar nu există. Tot ce pot face este să iau lucrurile zi cu zi și să sper că cumva vom găsi o cale prin asta. Dar în adâncul sufletului meu, sunt îngrozită că aceasta va fi noua noastră realitate – o viață consumată de îngrijire, fără sfârșit la vedere.