„Fiica mea a început să observe că bunica nu o iubește. Continuă să mă întrebe ce a făcut greșit. Ce să-i spun?”
Nu mi-am imaginat niciodată că fiica mea, Ana, va trebui să se confrunte cu o realitate atât de dură la o vârstă atât de fragedă. Ana are cinci ani, este un copil inteligent și curios, mereu plin de întrebări. Dar în ultima vreme, întrebările ei au devenit mai îngrijorătoare.
„Mami, de ce nu mă place bunica?” m-a întrebat într-o seară, cu ochii ei mari și albaștri plini de confuzie și durere.
Am simțit un nod în gât. Cum îi explici unui copil de cinci ani că bunica ei, fosta mea soacră, nu a acceptat-o niciodată cu adevărat? Când am divorțat de tatăl Anei, nu l-am lăsat doar pe el în urmă; am lăsat și familia lui. Și deși am sperat că timpul va vindeca toate rănile, se pare că unele cicatrici sunt prea adânci.
Când l-am cunoscut pe Andrei, al doilea meu soț, Ana avea doar doi ani. Andrei a fost minunat cu ea de la început. A tratat-o ca pe propria lui fiică și pentru o vreme părea că ne-am găsit finalul fericit. Dar umbra căsătoriei mele anterioare plana mare, mai ales sub forma bunicii Anei, Maria.
Maria a fost mereu rece cu mine, dar am sperat că se va încălzi față de Ana. La urma urmei, Ana era nepoata ei. Dar vizitele Mariei erau rare și întotdeauna pline de tensiune. Ea aducea cadouri pentru verii Anei, dar niciodată pentru Ana. Îi lăuda pe ceilalți nepoți, dar niciodată pe Ana.
Ana a început să observe aceste lucruri. „De ce nu-mi aduce bunica cadouri?” m-a întrebat într-o zi după ce Maria plecase.
„Poate a uitat,” am spus slab, știind bine că nu era cazul.
Pe măsură ce timpul trecea, întrebările Anei deveneau mai directe. „Am făcut ceva greșit? De ce nu mă iubește bunica?”
Nu știam cum să-i răspund. Cum îi spui unui copil că uneori adulții sunt imperfecți și nedrepți? Cum explici că dragostea nu este întotdeauna oferită liber, chiar și atunci când ar trebui să fie?
Într-o zi, după o altă vizită dureroasă a Mariei, Ana a venit la mine cu lacrimi în ochi. „Mami, am încercat să fiu cuminte azi. Am făcut totul bine. De ce nu mă iubește bunica?”
Am îmbrățișat-o strâns, simțindu-mi inima frântă. „Oh, draga mea, nu e vina ta. Ești perfectă așa cum ești.”
„Dar atunci de ce?” a insistat ea.
Am tras adânc aer în piept. „Uneori oamenii au dificultăți în a-și arăta dragostea, chiar și atunci când ar trebui. Nu este din cauza a ceva ce ai făcut tu. Este doar felul lor de a fi.”
Ana m-a privit cu un amestec de confuzie și tristețe. „O să mă iubească vreodată?”
Nu știam ce să-i spun. Voiam să-i promit că lucrurile se vor îmbunătăți, că Maria va veni în cele din urmă la sentimente mai bune. Dar nu puteam să o mint.
„Nu știu, draga mea,” i-am spus în cele din urmă. „Dar ceea ce știu este că ești iubită de atât de mulți oameni. De mine, de Andrei, de prietenii tăi de la școală. Ești înconjurată de dragoste.”
Ana a dat din cap încet, dar am putut vedea îndoiala în ochii ei. Nu era suficient. Absența dragostei Mariei lăsa un gol pe care nicio asigurare nu-l putea umple.
Pe măsură ce anii au trecut, Ana a învățat să facă față indiferenței Mariei. A încetat să mai pună întrebări și să caute aprobarea care nu avea să vină niciodată. Dar durerea nu a dispărut niciodată complet.
Acum, când îmi privesc fiica crescând într-o tânără puternică și rezistentă, nu pot să nu simt un fior de tristețe pentru dragostea pe care nu a primit-o niciodată de la bunica ei. Este o rană care va rămâne mereu acolo, o amintire că uneori viața nu este dreaptă și dragostea nu este întotdeauna oferită acolo unde este meritată.