„Fiica mea o preferă pe soacra ei în locul meu: Am fost ultima care a aflat că este însărcinată”

Sincer, fiica mea și cu mine nu am avut niciodată o relație deosebit de apropiată. Încă din copilărie, Ana a fost mereu un copil foarte rezervat, iar eu nu am avut timp să găsesc un teren comun cu ea, să încerc să o fac să se deschidă și să decidă să vorbească cu mine. Am muncit din greu, încercând să îi ofer o viață fericită amândurora. Tatăl ei ne-a părăsit când era doar un bebeluș, și a trebuit să jonglez cu mai multe locuri de muncă pentru a ne menține pe linia de plutire.

Ana era mereu tăcută, preferând compania cărților în locul oamenilor. Am crezut că este doar o fază, ceva din care va ieși în cele din urmă. Dar pe măsură ce anii au trecut, distanța dintre noi părea doar să crească. Am încercat să fiu prezentă la evenimentele școlare ale ei, dar programul meu de lucru adesea îmi stătea în cale. Am ratat mai mult decât câteva întâlniri cu profesorii și piese de teatru școlare. Am crezut că asigurându-i sprijin financiar voi compensa absența mea.

Când Ana a plecat la facultate, comunicarea noastră s-a diminuat și mai mult. Mă suna ocazional, dar conversațiile noastre erau întotdeauna scurte și superficiale. Știam că se descurca bine academic, dar nu aveam idee despre viața ei personală. Nu a menționat niciodată prieteni sau iubiți.

Apoi l-a cunoscut pe Mihai. S-au căsătorit anul trecut într-o ceremonie mică la care abia am avut un cuvânt de spus în planificare. Ana părea fericită, și eram speriată că mariajul ne va apropia mai mult. Dar în schimb, părea să ne îndepărteze și mai mult.

Mama lui Mihai, Elena, este tot ceea ce eu nu sunt. Este caldă, sociabilă și are tot timpul din lume pentru Ana. Merg împreună la cumpărături, iau prânzul împreună și vorbesc la telefon aproape zilnic. Mă doare să văd cât de apropiate sunt, știind că Ana nu a împărtășit niciodată acest tip de relație cu mine.

Acum câteva luni, am observat că Ana evita apelurile mele mai mult decât de obicei. Când vorbeam, părea distantă și preocupată. Am pus asta pe seama faptului că era ocupată cu munca și viața de căsătorie. Dar apoi am aflat adevărul în cel mai dureros mod posibil.

Eram la magazin când m-am întâlnit cu o veche prietenă de familie care m-a felicitat pentru că am devenit bunică. Inima mi-a căzut. Nu aveam idee despre ce vorbea. Când am ajuns acasă, am sunat-o imediat pe Ana. Nu a răspuns, așa că i-am lăsat un mesaj rugând-o să mă sune înapoi cât mai curând posibil.

Ore mai târziu, în sfârșit m-a sunat. Părea iritată și defensivă. „Mamă, îmi pare rău că a trebuit să afli așa,” a spus ea. „Voiam să-ți spun, dar lucrurile au fost atât de agitate.”

Am simțit un nod în gât când am întrebat-o cât de avansată este sarcina. „Șase luni,” a răspuns ea calm, ca și cum nu ar fi fost mare lucru.

Șase luni! Propria mea fiică fusese însărcinată timp de jumătate de an și eu am fost ultima care a aflat. Mi-a explicat că i-a spus Elenei prima dată pentru că s-a simțit mai confortabil vorbind cu ea despre asta. Deja merseseră împreună la cumpărături pentru haine de bebeluși și planificaseră camera copilului.

Am încercat să-mi ascund durerea și dezamăgirea, dar probabil era evident în vocea mea. „Mi-aș fi dorit doar să-mi fi spus mai devreme,” am spus încet.

Ana a oftat. „Mamă, ai fost mereu atât de ocupată când creșteam eu. Elena a fost acolo pentru mine în moduri în care tu nu ai fost niciodată.”

Cuvintele ei m-au rănit profund. Voiam să mă cert, să mă apăr, dar ce puteam spune? Avea dreptate. Am fost absentă pentru cea mai mare parte a vieții ei, prea concentrată pe muncă pentru a construi o relație reală cu ea.

Acum, stând aici singură în casa mea liniștită, nu pot să nu mă întreb dacă este prea târziu să reparăm legătura noastră ruptă. Ana este pe cale să devină mamă ea însăși și nu sunt sigură dacă voi face vreodată parte din noua ei familie. Gândul de a fi o străină pentru propriul meu nepot este aproape prea greu de suportat.

Dar aceasta este realitatea mea acum—o realitate modelată de ani de oportunități ratate și cuvinte nespuse. Și oricât de mult doare, nu am pe cine altcineva să dau vina decât pe mine însămi.