„De ce a trebuit să vină în scaun cu rotile? A întrebat ea și nu și-a invitat propriul tată la nunta ei”

Ioana a fost mereu lumina ochilor tatălui ei. Crescând, a fost răsfățată cu dragoste și atenție de tatăl ei, Mihai. El a fost acolo pentru fiecare moment important, de la primii pași până la absolvirea liceului. Dar viața a luat o întorsătură crudă când Mihai a fost implicat într-un accident de mașină care l-a lăsat paralizat de la brâu în jos. S-a adaptat la viața în scaun cu rotile, dar Ioana a avut dificultăți în a accepta schimbarea.

Pe măsură ce ziua nunții Ioanei se apropia, era copleșită de emoție și stres. Voia ca totul să fie perfect. Locația era rezervată, rochia aleasă și lista invitaților finalizată. Dar un nume lipsea în mod evident de pe listă: cel al tatălui ei.

„De ce a trebuit să vină în scaun cu rotile?” l-a întrebat ea pe logodnicul ei, Andrei, într-o seară. „Va strica estetica nunții. Oamenii vor simți milă pentru el în loc să se concentreze pe noi.”

Andrei a fost surprins. „Ioana, e tatăl tău. Te iubește mai mult decât orice. Cum poți să te gândești să nu-l inviți?”

Fața Ioanei s-a înroșit de furie. „Nu înțelegi! Nu vreau ca oamenii să ne compătimească pe mine sau familia mea. Aceasta ar trebui să fie cea mai fericită zi din viața mea!”

În ciuda protestelor lui Andrei, Ioana a rămas fermă în decizia ei. Nu i-a trimis o invitație tatălui ei. În ziua nunții, pe măsură ce Ioana mergea pe culoar, nu putea scăpa de senzația că lipsește ceva. Ceremonia s-a desfășurat fără probleme, dar era o tensiune palpabilă în aer.

După nuntă, mama Ioanei s-a apropiat de ea cu lacrimi în ochi. „Cum ai putut să-i faci asta tatălui tău? A stat acasă toată ziua, așteptând un apel sau un mesaj de la tine. Era cu inima frântă.”

Ioana a simțit un fior de vinovăție, dar l-a îndepărtat rapid. „Ar fi stricat totul,” a spus ea defensiv.

Recepția a fost o afacere grandioasă, dar Ioana nu a putut să se bucure pe deplin de ea. Se tot uita la scaunul gol unde ar fi trebuit să stea tatăl ei. Pe măsură ce noaptea avansa, invitații au început să plece, iar Ioana s-a trezit singură cu gândurile ei.

S-au scurs săptămâni și Ioana a încercat să-și continue viața. Dar vinovăția o rodea. A decis să-și viziteze tatăl și să-i explice decizia ei. Când a ajuns la casa lui, l-a găsit stând în scaunul cu rotile, privind pe fereastră.

„Tată,” a început ea ezitant, „am vrut să vorbesc cu tine despre nuntă.”

Mihai s-a întors să o privească, cu ochii plini de tristețe. „Nu ai vrut să fiu acolo din cauza acestui scaun,” a spus el încet.

Ochii Ioanei s-au umplut de lacrimi. „Nu am vrut ca oamenii să ne compătimească,” a recunoscut ea.

Mihai a clătinat din cap. „Ioana, viața nu este despre aparențe. Este despre dragoste și familie. Aș fi dat orice să fiu acolo pentru tine în ziua ta specială.”

Ioana a izbucnit în lacrimi, realizând gravitatea greșelii sale. Dar era prea târziu. Dauna era făcută. Relația ei cu tatăl ei nu va mai fi niciodată la fel.

Ani mai târziu, când Ioana își amintea ziua nunții, simțea un profund sentiment de regret. Lăsase mândria și vanitatea să se interpună între ea și omul care fusese mereu acolo pentru ea. Și niciun fel de scuze nu ar putea compensa vreodată asta.