„Soțul a Propus Trimiterea Copiilor Soției Imobilizate la Orfelinat, Apoi a Dispărut cu Amanta”

Într-un cartier liniștit din București, familia Popescu părea ca oricare alta. Cu toate acestea, în spatele ușilor închise, se dezlănțuia o furtună. Ana Popescu, o mamă iubitoare a doi copii, era imobilizată la pat de luni de zile din cauza unei boli grave. Soțul ei, Mihai Popescu, devenea din ce în ce mai frustrat de situație. Povara de a avea grijă de soția sa și de copiii lor, Andrei și Maria, era mai mult decât era dispus să suporte.

Mihai avea o aventură cu o femeie pe nume Laura de mai bine de un an. Relația începuse ca o escapadă, dar devenise ceva mai serios. Laura îl presa pe Mihai să-și părăsească familia și să înceapă o viață nouă cu ea. Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Ana despre viitor, Mihai a făcut o propunere șocantă.

„De ce nu trimitem copiii la orfelinat?” a propus el rece. „Tu nu poți avea grijă de ei, iar eu nu mai pot face asta.”

Ana era îngrozită. În ciuda bolii sale, își iubea copiii profund și nu putea concepe ideea de a-i da. L-a implorat pe Mihai să se răzgândească, dar el era hotărât. A doua dimineață, Mihai și-a făcut bagajele și a plecat fără un cuvânt. A luat mașina familiei și a plecat în noapte, lăsând-o pe Ana și copiii să se descurce singuri.

Zilele s-au transformat în săptămâni, iar săptămânile în luni. Ana s-a chinuit să aibă grijă de Andrei și Maria din patul ei, bazându-se pe bunătatea vecinilor și prietenilor pentru ajutor. Copiii erau confuzi și cu inima frântă de dispariția bruscă a tatălui lor. Îi era dor de el teribil, dar nu aveau nicio idee unde plecase sau dacă se va întoarce vreodată.

Între timp, Mihai și Laura s-au mutat într-un alt oraș, unde au început o viață nouă împreună. Mihai și-a găsit un loc de muncă și au închiriat un apartament într-un oraș mic din Timișoara. Ani de zile au trăit ca și cum viața anterioară a lui Mihai nu ar fi existat. Dar pe măsură ce timpul trecea, vinovăția de a-și fi abandonat familia a început să-l macine.

După douăzeci și cinci de ani, Mihai s-a trezit stând în fața casei pe care o numise odată acasă. Cartierul se schimbase, dar amintirile au revenit în forță. Se întorsese la București după ce Laura murise de cancer, lăsându-l singur cu gândurile și regretele sale.

Mihai a bătut la ușă, sperând la o formă de răscumpărare sau închidere. O femeie de vârstă mijlocie a răspuns; era Maria, acum adultă cu copii proprii. L-a recunoscut imediat pe tatăl ei, dar nu a simțit nicio bucurie la întoarcerea lui.

„Ce vrei?” a întrebat ea rece.

„Am… am venit să-mi cer scuze,” bâlbâi Mihai. „Știu că nu pot repara ce am făcut, dar trebuia să vă văd pe tine și pe fratele tău.”

Maria clătină din cap. „Ne-ai părăsit când aveam cea mai mare nevoie de tine. Mama a murit la câțiva ani după ce ai plecat. Eu și Andrei a trebuit să creștem fără părinți din cauza ta.”

Inima lui Mihai s-a prăbușit când a realizat amploarea durerii pe care o provocase. Sperase la iertare, dar găsise doar resentimente și furie.

„Îmi pare rău,” șopti el, lacrimile curgându-i pe față.

„Scuzele nu sunt suficiente,” răspunse Maria înainte de a-i închide ușa în față.

Mihai s-a îndepărtat de casă, știind că nu va putea niciodată să repare daunele pe care le-a făcut. Își pierduse familia pentru totdeauna și niciun regret nu putea schimba asta.