„Am Muncit în Străinătate Peste 13 Ani și Am Construit o Casă Mare și Frumoasă: Eram Sigură că Fiul Meu și Soția Lui Vor Locui Aici cu Mine”

Ar trebui să încep prin a spune că provin dintr-un oraș mic din România. Niciodată nu mi-a plăcut agitația vieții de oraș. Aerul curat, abundența de fructe și legume proaspete, ritmul mai lent al vieții și oamenii sinceri – acestea sunt lucrurile pe care le prețuiesc cel mai mult la viața într-un oraș mic.

Când fiul meu, Andrei, a împlinit 8 ani, tatăl lui ne-a părăsit. Ne-a părăsit pentru o femeie din oraș. A spus că nu mai suporta viața liniștită și avea nevoie de mai multă agitație. A fost o perioadă grea atât pentru Andrei, cât și pentru mine, dar am reușit să ne descurcăm. Am luat mai multe locuri de muncă pentru a face rost de bani și a mă asigura că Andrei avea tot ce îi trebuia.

Pe măsură ce Andrei creștea, am realizat că orașul nostru mic nu îi putea oferi multe oportunități. Așa că, atunci când avea 15 ani, am luat decizia dificilă de a pleca în străinătate pentru muncă. Am găsit un loc de muncă ca îngrijitoare în Italia, având grijă de persoane în vârstă. A fost greu să fiu departe de Andrei, dar știam că era cea mai bună cale de a-i asigura un viitor mai bun.

Peste 13 ani am muncit neobosit, trimițând bani acasă pentru a-l susține pe Andrei și pentru a economisi pentru casa noastră de vis. Fiecare bănuț câștigat a fost investit în construirea unei case mari și frumoase în orașul nostru mic. Îmi imaginam un loc unde Andrei, viitoarea lui soție și eu am putea trăi fericiți împreună.

Andrei a mers la facultate în oraș și a cunoscut o femeie minunată pe nume Elena. S-au căsătorit la scurt timp după absolvire. Am fost încântată când mi-au spus că așteaptă primul lor copil. Am crezut că era în sfârșit momentul să trăim împreună în casa pe care am construit-o cu atâta dragoste și sacrificiu.

Dar lucrurile nu au mers conform planului. Andrei și Elena iubeau viața lor de oraș. Aveau locuri de muncă bune, prieteni și un stil de viață care le plăcea. M-au vizitat ocazional, dar era clar că nu aveau intenția de a se muta în orașul nostru mic.

Am încercat să-i conving, povestindu-le despre aerul curat, produsele proaspete și viața liniștită pe care ar putea-o avea aici. Dar mereu aveau o scuză – locurile lor de muncă, prietenii lor, școala copilului lor. Mi-a frânt inima să văd casa pe care am construit-o pentru noi rămânând goală.

Într-o zi, Andrei m-a sunat cu niște vești. Deciseseră să cumpere o casă în oraș. Vroiau să mă mut cu ei pentru a fi mai aproape. Dar nu puteam să părăsesc orașul meu mic. Era casa mea, sanctuarul meu. Gândul de a trăi în oraș mă făcea anxioasă.

Așa că iată-mă aici, trăind singură în casa mare și frumoasă pe care am construit-o cu atâta speranță și dragoste. Camerele răsună de tăcere, iar grădina este invadată de buruieni. Încă le trimit lui Andrei și Elenei fructe și legume proaspete din grădina mea, sperând că își vor aminti de bucuriile simple ale vieții într-un oraș mic.

Adesea stau pe verandă, uitându-mă la aleea goală, așteptând o mașină care vine rar. Casa stă ca un testament al viselor și sacrificiilor mele, dar este și un memento al vieții care ar fi putut fi.