„Ani de Muncă Greu în Străinătate: Am Cumpărat Case pentru cei Trei Copii ai Mei, Dar Nu Mă Lasă să Stau cu Ei”

Am plecat din România când aveam 30 de ani. Mă numesc Maria și aveam trei copii mici: Ștefan, Andrei și Ana. Soțul meu murise pe neașteptate, lăsându-mă să mă descurc singură pentru familia noastră. Piața muncii din orașul nostru mic era sumbră și știam că trebuie să fac o schimbare drastică pentru a le oferi copiilor mei un viitor mai bun. Așa că am acceptat un loc de muncă ca îngrijitoare în Europa, lăsându-mi copiii în grija părinților mei vârstnici.

Primii ani au fost cei mai grei. Mi-a fost dor de prima zi de școală a lui Ștefan, de meciurile de fotbal ale lui Andrei și de recitalurile de balet ale Anei. În fiecare noapte plângeam până adormeam, strângându-le fotografiile la piept. Dar îmi aminteam mereu că acest sacrificiu era pentru viitorul lor. Trimiteam bani acasă regulat, asigurându-mă că aveau tot ce le trebuia.

Pe măsură ce anii treceau, am reușit să economisesc suficient pentru a le cumpăra fiecăruia o casă. Ștefan a primit un apartament cochet în orașul unde urma facultatea. Andrei a primit o casă în apropierea locului său de muncă, iar Ana a primit o casă mică dar fermecătoare în suburbii. Am simțit un sentiment de realizare și ușurare, știind că au un loc sigur unde să locuiască.

Cu toate acestea, pe măsură ce timpul trecea, sănătatea mea a început să se deterioreze. Cerințele fizice ale muncii mele își puneau amprenta pe corpul meu îmbătrânit. Am decis că era timpul să mă întorc acasă și să-mi petrec anii rămași alături de familie. Le-am informat pe copii despre decizia mea și așteptam cu nerăbdare reuniunea noastră.

Când am ajuns înapoi în România, eram plină de speranță și entuziasm. Dar realitatea m-a lovit dur. Ștefan era prea ocupat cu cariera lui pentru a petrece timp cu mine. Andrei își întemeiase propria familie și susținea că nu avea suficient spațiu pentru mine în casa lui. Ana, care fusese întotdeauna cea mai apropiată de mine, părea distantă și preocupată de propria ei viață.

Am întrebat dacă aș putea sta la oricare dintre ei temporar până îmi găseam un loc al meu. Spre șocul și dezamăgirea mea, toți au refuzat. Ștefan a spus că nu are loc în apartamentul lui. Soția lui Andrei nu era confortabilă cu ideea. Ana mi-a sugerat să stau la un motel până îmi dau seama ce să fac.

M-am simțit ca un străin în propria mea familie. Casele pentru care muncisem atât de mult să le ofer erau acum închise pentru mine. Am ajuns să închiriez un apartament mic cu puținele economii pe care le mai aveam. Singurătatea era insuportabilă. Copiii pentru care sacrificasem atât de mult păreau să mă fi uitat.

Am încercat să mă reconectez cu ei, dar era clar că își continuaseră viețile fără mine. Rareori mă vizitau sau mă sunau. De sărbători, stăteam singură în apartamentul meu, rememorând vremurile când eram toți împreună.

Într-o zi, în timp ce sortam fotografii vechi, am dat peste o poză cu noi la mare – Ștefan construind castele de nisip, Andrei alergând după pescăruși și Ana ținându-mă strâns de mână. Lacrimile mi-au curs pe față realizând că acele zile erau pierdute pentru totdeauna.

Mi-am petrecut restul zilelor în singurătate, întrebându-mă dacă sacrificiul meu a meritat. Casele pe care le-am cumpărat pentru ei stăteau ca niște memento-uri tăcute ale iubirii și efortului pe care le-am investit în viețile lor. Dar în final, erau doar clădiri – cochilii goale care nu puteau umple golul din inima mea.