„Mama Mă Critică pentru că Nu Îl Ajut pe Fratele Meu Bolnav: După Liceu, Mi-am Făcut Bagajele și Am Fugit”

După ce am absolvit liceul, am crezut că viața mea va începe în sfârșit. Aveam vise de a merge la facultate, de a-mi face prieteni noi și de a-mi construi un viitor. Dar realitatea mea era departe de asta. Mă numesc Ana, și aceasta este povestea mea.

Crescând, familia mea nu a fost niciodată ceea ce ai numi „normală.” Fratele meu mai mic, Andrei, a fost diagnosticat cu o boală gravă când era doar un bebeluș. Mama mea, Elena, și-a dedicat viața îngrijirii lui, ceea ce însemna că adesea mă simțeam ca o a doua opțiune. Înțelegeam că Andrei avea nevoie de mai multă atenție, dar asta nu făcea neglijarea mai ușor de suportat.

Pe măsură ce am crescut, situația de acasă a devenit tot mai insuportabilă. Mama a început să se aștepte să preiau mai multe responsabilități în îngrijirea lui Andrei. Eram doar o adolescentă, încercând să echilibrez școala, un job part-time și o viață socială cât de cât normală. Dar pentru mama, nimic din toate acestea nu conta. Mă vedea ca pe o pereche suplimentară de mâini, nu ca pe fiica ei.

Punctul culminant a venit la scurt timp după absolvirea liceului. Fusesem acceptată la o facultate din alt oraș și eram entuziasmată de perspectiva unui nou început. Dar mama avea alte planuri. A cerut să rămân acasă pentru a-l ajuta pe Andrei. Când am refuzat, a dezlănțuit un torent de abuz verbal cum nu mai experimentasem niciodată.

„Ești egoistă! Cum poți să te gândești să pleci când fratele tău are nevoie de tine?” mi-a strigat într-o noapte.

„Am și eu propria mea viață de trăit, mamă! Nu pot să pun totul pe pauză pentru totdeauna,” i-am răspuns, încercând să-mi păstrez vocea calmă.

Răspunsul ei a fost o palmă peste față. „Ești o rușine. Aș fi preferat să nu te fi născut.”

În acea noapte, am luat decizia să plec. Mi-am făcut bagajele și am plecat în timp ce ea dormea. Nu aveam un plan; știam doar că nu mai puteam rămâne acolo.

De atunci, mama mea a fost necruțătoare în încercările ei de a mă contacta. Am blocat nenumărate numere, dar ea găsește mereu unul nou de pe care să-mi scrie. Mesajele sunt pline de blesteme și dorințe rele. Îmi spune că speră să mă îmbolnăvesc și să mor, că sunt inutilă și că nu voi realiza nimic în viață.

Fiecare mesaj este ca un pumnal în inimă. Cum poate o mamă să spună astfel de lucruri propriei fiice? Am încercat să discut cu ea rațional, dar e ca și cum aș vorbi cu un zid. Ea nu vede cuvintele ei ca fiind dăunătoare; crede că are dreptate în furia ei.

Am încercat să merg mai departe cu viața mea. Lucrez două joburi pentru a economisi bani pentru facultate și locuiesc într-un apartament mic cu trei colegi de cameră. Nu este ideal, dar este mai bine decât mediul toxic pe care l-am lăsat în urmă.

Dar cicatricile emoționale rămân. De fiecare dată când telefonul meu vibrează cu un nou mesaj, inima îmi bate cu anxietate. Sunt constant cu ochii în patru, temându-mă că mă va găsi și mă va trage înapoi în acea viață infernală.

Aș vrea să pot spune că lucrurile s-au îmbunătățit, dar nu s-au îmbunătățit. Cuvintele mamei mele mă bântuie în fiecare zi. Am considerat să caut terapie, dar este scumpă și abia reușesc să mă descurc financiar.

Uneori mă întreb dacă plecarea a fost alegerea corectă. Poate dacă aș fi rămas, lucrurile ar fi fost diferite. Dar în adâncul sufletului meu știu că rămânerea m-ar fi distrus.

Deocamdată, tot ce pot face este să merg înainte și să sper că într-o zi voi găsi pacea. Dar până atunci, umbra cuvintelor mamei mele va plana mereu asupra mea.