„Ieri, Soacra Mea a Apărut Neanunțată. Nu Am Lăsat-o Să Intre.”

Ana a fost întotdeauna o adeptă fermă a importanței limitelor, mai ales când venea vorba de familie. Crescând într-o casă unde intimitatea era respectată, știa că menținerea unei distanțe sănătoase față de familia extinsă era crucială pentru propria ei stare de bine mentală. Așa că, atunci când s-a căsătorit cu Mihai, a clarificat că vor trăi separat de părinți.

Mihai a fost de acord cu toată inima. Își iubea mama, Elena, dar înțelegea și importanța creării propriului lor spațiu. Au găsit un apartament cochet într-un cartier liniștit și s-au instalat în noua lor viață cu fetița lor, Maria.

Totul mergea bine până ieri.

Ana se bucura de un moment rar de liniște. Maria dormea, iar ea tocmai terminase de făcut ordine în sufragerie. Era pe punctul de a se așeza cu o ceașcă de ceai când a auzit o bătaie la ușă. Nu aștepta pe nimeni, așa că s-a uitat pe vizor și a văzut-o pe Elena stând acolo.

Inima i-a căzut. Elena avea obiceiul de a veni neanunțată, în ciuda rugăminților repetate ale Anei de a suna înainte. Ana a tras adânc aer în piept și a deschis ușa ușor.

„Bună, Elena,” a spus ea, încercând să-și păstreze vocea calmă. „Nu te așteptam.”

Elena a zâmbit larg. „Eram prin zonă și m-am gândit să trec să-mi văd nepoata.”

Ana a ezitat. Știa că Maria avea nevoie de somnul ei și nu voia să le strice rutina. „Îmi pare rău, dar acum nu e un moment potrivit. Maria doarme.”

Zâmbetul Elenei s-a stins. „Hai, Ana. Nu voi sta mult. Vreau doar să o văd câteva minute.”

Ana a simțit un nod în stomac. Nu voia să fie nepoliticoasă, dar nici nu voia să cedeze. „Îmi pare foarte rău, dar este important ca Maria să respecte programul ei.”

Expresia Elenei s-a întunecat. „L-am crescut pe Mihai și pe frații lui foarte bine fără toate aceste programe stricte.”

Ana simțea cum răbdarea i se subțiază. „Înțeleg asta, dar așa facem noi lucrurile în casa noastră.”

Ochii Elenei s-au îngustat. „Casa voastră? Aceasta este și casa lui Mihai, iar eu sunt mama lui.”

Ana a simțit un val de furie. Întotdeauna încercase să fie respectuoasă față de Elena, dar asta era prea mult. „Da, este și casa lui Mihai, dar am convenit împreună asupra acestor limite.”

Elena și-a încrucișat brațele. „Văd cum stau lucrurile. Încerci să mă ții departe de propria mea familie.”

Ana a clătinat din cap, simțind lacrimi la colțurile ochilor. „Nu este adevărat. Doar am nevoie să respecți spațiul nostru și regulile noastre.”

Elena s-a întors pe călcâie și a plecat fără un cuvânt.

Ana a închis ușa și s-a sprijinit de ea, simțind un amestec de ușurare și vinovăție. Știa că făcuse ceea ce era corect pentru familia ei, dar asta nu făcea situația mai ușoară.

Când Mihai a venit acasă mai târziu în acea seară, Ana i-a povestit ce s-a întâmplat. El a oftat și a îmbrățișat-o strâns. „Îmi pare rău că ai trebuit să treci prin asta,” a spus el încet.

Ana a dat din cap, simțind greutatea evenimentelor zilei apăsând asupra ei. Știa că aceasta nu era sfârșitul problemei cu Elena, dar spera că, cu timpul și răbdarea necesară, vor găsi o cale de a coexista pașnic.

Dar în adâncul sufletului ei, Ana nu putea scutura sentimentul că lucrurile nu vor mai fi niciodată la fel.