„Când Andrei a Venit Acasă și a Anunțat că Vrea Divorț: Mi-am Amintit de Sfatul Mamei Mele”

Andrei și cu mine ne-am cunoscut în facultate și a fost dragoste la prima vedere. Ne-am căsătorit imediat după absolvire și ne-am mutat în apartamentul cu două camere pe care mi l-a lăsat bunicul meu. Nu era mult, dar era acasă. L-am decorat împreună, umplându-l cu amintiri și iubire. Fiica noastră, Maria, s-a născut câțiva ani mai târziu și a adus și mai multă bucurie în viețile noastre.

Timp de aproape 16 ani, am trăit ceea ce credeam că este o viață fericită. Nu eram bogați, dar aveam suficient pentru a ne descurca. Andrei lucra ca inginer, iar eu eram profesoară. Programele noastre erau aglomerate, dar întotdeauna ne făceam timp unul pentru celălalt și pentru Maria. Aveam micile noastre tradiții—maratoane de filme vineri seara, clătite duminică dimineața și excursii de vară la lac.

Dar în ultimul an, am observat o schimbare la Andrei. A devenit distant, petrecând mai mult timp la muncă și mai puțin timp cu noi. A încetat să participe la tradițiile noastre de familie și părea constant preocupat. Am încercat să vorbesc cu el despre asta, dar mereu mă respingea, spunând că este doar stresat de la muncă.

Într-o seară, Andrei a venit acasă târziu. Maria era deja în pat, iar eu stăteam pe canapea, așteptându-l. A intrat, arătând epuizat și învins. Fără să-și dea jos haina, s-a așezat lângă mine și a spus: „Ana, vreau să divorțăm.”

M-am simțit ca și cum pământul mi-ar fi fost smuls de sub picioare. Mintea mea era plină de întrebări—De ce? Ce am făcut greșit? Cum a putut să ne facă asta? Dar înainte să pot spune ceva, el a continuat: „Sunt nefericit de mult timp. Trebuie să mă regăsesc.”

Eram devastată. Nu puteam înțelege cum putea să arunce tot ce am construit împreună. Dar apoi mi-am amintit ceva ce mi-a spus mama odată: „Uneori oamenii se schimbă și nu poți face nimic în privința asta. Trebuie să-i lași să plece și să te concentrezi pe tine.”

Așa că asta am făcut. L-am lăsat pe Andrei să plece. Nu a fost ușor. Primele câteva săptămâni au fost cele mai grele. Maria nu înțelegea de ce tati nu mai vine acasă și eu mă chinuiam să găsesc cuvintele potrivite pentru a-i explica. Am plâns până am adormit mai multe nopți decât îmi place să recunosc.

Am încercat să păstrez lucrurile cât mai normale posibil pentru binele Mariei. Încă aveam maratoanele noastre de filme vineri seara și clătitele de duminică dimineața, dar nu era același lucru fără Andrei. Apartamentul părea mai gol, mai rece.

Andrei s-a mutat într-un apartament mic în cealaltă parte a orașului. O vizita pe Maria regulat, dar interacțiunile noastre erau tensionate și stânjenitoare. Părea mai fericit, mai împăcat cu sine însuși, dar asta mă făcea să mă simt și mai singură.

M-am aruncat în muncă, încercând să umplu golul pe care Andrei l-a lăsat în urmă. Colegii mei au fost susținători, dar nu puteau înlocui compania pe care o pierdusem. Prietenii mă invitau să ies, dar deseori refuzam, preferând solitudinea gândurilor mele.

Lunile au trecut și durerea a început să se estompeze, dar nu a dispărut complet niciodată. Maria s-a adaptat mai bine decât mine; copiii sunt rezistenți în felul acesta. Încă întreba despre Andrei uneori și întotdeauna o asiguram că o iubește foarte mult.

Într-o zi, în timp ce făceam curățenie în dulap, am găsit un album foto vechi din primii noștri ani împreună. Pe măsură ce răsfoiam paginile, amintirile vremurilor fericite au revenit—ziua nunții noastre, primii pași ai Mariei, vacanțele de familie. Era dulce-amar; acele momente erau reale și frumoase, dar erau și trecute.

În cele din urmă, sfatul mamei mele s-a dovedit adevărat. Oamenii se schimbă și uneori nu poți face nimic în privința asta. Andrei și-a găsit fericirea în altă parte și eu trebuia să o găsesc pe a mea în mine însămi.

Viața merge înainte, chiar și atunci când nu are un final fericit.