„După ce mi-am crescut copiii, este timpul să caut ajutor”

Mă numesc Victoria și cea mai mare parte a vieții mele m-am dedicat altora. Am absolvit facultatea cu o diplomă în psihologie, m-am căsătorit cu iubitul meu din facultate, Filip, și ne-am stabilit pentru a întemeia o familie. Am avut trei copii minunați: Nathan, Mia și Hailey. Viața părea să urmeze scenariul perfect pe care mi-l imaginasem întotdeauna.

Dar pe măsură ce anii au trecut, armonia a început să se destrame. Filip și cu mine ne-am îndepărtat unul de celălalt, conversațiile noastre calde s-au transformat în tăceri reci, iar visele noastre comune s-au dizolvat în nemulțumiri individuale. După două decenii de căsnicie, am divorțat. A fost amiabil la suprafață, dar dedesubt se ascundea un rezervor de probleme nerezolvate și cicatrici emoționale.

Divorțul m-a lăsat într-o poziție precară. Filip era principalul susținător financiar în timp ce eu îmi pusesem cariera pe pauză pentru a-mi crește copiii. Acum, la sfârșitul anilor patruzeci, cu abilitățile profesionale depășite și încrederea zdruncinată, mă găseam nevoită să o iau de la capăt. Dar a o lua de la capăt nu era atât de ușor cum suna.

M-am mutat într-un apartament mic, singurul loc pe care mi-l puteam permite din economiile mele modeste și câștigurile dintr-un job part-time. Nathan, Mia și Hailey, acum adulți, erau ocupați cu propriile lor vieți. Mi-au oferit sprijin emoțional, dar aveau și ei dificultăți financiare și nu puteau să-mi ofere ajutorul de care aveam nevoie. Simțeam un sentiment profund de izolare, rolul meu de mamă schimbându-se, iar identitatea mea personală fiind neclară.

Pe măsură ce lunile s-au transformat în ani, situația mea financiară nu s-a îmbunătățit. Costul vieții a continuat să crească, iar jobul meu part-time la o librărie locală abia acoperea cheltuielile zilnice. Am încercat să revin în domeniul meu, dar fiecare email de respingere era o lovitură pentru stima mea de sine deja fragilă. Mă simțeam depășită, nedorită și fără opțiuni.

Într-o seară rece de decembrie, în timp ce mă întorceam de la o tură târzie, am alunecat pe o porțiune de gheață și mi-am fracturat încheietura mâinii. Accidentul m-a lăsat incapabilă să lucrez, iar facturile medicale au început să se adune. Fără venituri, am rămas în urmă cu chiria și amenințarea evacuării plana asupra mea.

În disperare, am apelat la serviciile sociale pentru ajutor și am aplicat pentru asistență publică. A fost greu să accept asta, fiind obișnuită să ofer ajutor, nu să-l cer. Procesul a fost lent și ajutorul minim. Nu era suficient pentru a mă scoate din gaura în care mă aflam.

În timp ce stau aici astăzi, în apartamentul meu aproape gol, reflectez asupra călătoriei mele prin viață. Mi-am crescut copiii, i-am susținut în cele mai grele momente ale lor și i-am ajutat să stea pe propriile picioare. Acum, când mă confrunt cu cele mai întunecate zile ale mele, realizez cât de singur te poți simți chiar și atunci când ești înconjurat de oameni.

Nu știu ce îmi rezervă viitorul. Încerc să rămân optimistă, dar fiecare zi este o luptă. Ironia vieții este că uneori, după ce ai dat totul altora, te poți găsi singur atunci când ai cea mai mare nevoie de sprijin.