„Mai Adu Așa Ceva și Ți-l Dau să-l Mănânci—Cutie și Tot”: Nu Am Mai Putut Să Suport

Din momentul în care Naomi s-a mutat în cartier, am știut că vom avea probleme. Avea un aer de aroganță care părea să pătrundă în fiecare interacțiune. Părinții ei, Radu și Elena, se mutaseră dintr-o zonă bine situată și părea că o învățaseră pe Naomi că lumea se va pleca mereu în fața voinței ei.

Îmi amintesc prima dată când am întâlnit-o. Eram în grădină când a venit la mine, privindu-mi aranjamentul modest cu un dispreț abia ascuns. „Știi, cu puțin mai mult efort, asta ar putea arăta prezentabil,” a comentat ea, cu un zâmbet ironic pe buze. Mi-am mușcat limba de iritare și i-am oferit un zâmbet forțat, sperând că tăcerea mea va pune capăt conversației.

Dar Naomi era neobosită. Fiecare zi aducea o nouă critică. Florile mele erau prea comune, gazonul meu nu era suficient de verde și, aparent, decorațiunile mele sezoniere erau „kitsch.” Am încercat să-mi păstrez calmul, amintindu-mi că era doar un copil, un produs al mediului ei. Dar pe măsură ce zilele se transformau în săptămâni, răbdarea mea se subția.

Într-o după-amiază, în timp ce montam un mic sperietoare pentru Halloween, Naomi a venit cu o cutie de bomboane gourmet de lux. „Uite, ar trebui să dai astea în loc de cele ieftine pe care le ai. Poate atunci vei da o impresie decentă,” a spus ea, împingând cutia în mâinile mele.

Am privit cutia, apoi pe ea, obrajii arzându-mi de furie și jenă. „Naomi,” am început eu, cu vocea joasă, „apreciez… sfatul tău, dar cred că sunt bine cu ce am.”

A râs disprețuitor, dându-și ochii peste cap dramatic. „Oricum, Andrei. Doar încercam să ajut să ridic acest decor trist pe care îl ai.”

Asta a fost picătura care a umplut paharul. Am ținut cutia de bomboane spre ea. „Naomi, dacă îmi mai aduci așa ceva din nou, jur că ți-l dau să-l mănânci—cutie și tot. Nu sunt unul dintre supușii tăi și cu siguranță nu sunt aici să fiu ‘ridicat’ de tine.”

Ochii ei s-au mărit și pentru un moment am crezut că am văzut o licărire de înțelegere, poate chiar remușcare. Dar a fost rapid înlocuită de aroganța ei obișnuită. „O să regreți asta, Andrei,” a șuierat ea înainte de a se întoarce pe călcâie și a pleca furioasă.

Săptămânile următoare au fost liniștite, ciudat de liniștite. Naomi m-a evitat și am crezut că poate în sfârșit am reușit să ajung la ea. Dar apoi a început vandalismul. Grădina mea a fost distrusă, decorațiunile sparte și sperietoarea mea a fost făcută bucăți. Nu aveam dovezi că era Naomi, dar privirile pe care mi le arunca de peste drum spuneau totul.

Am considerat să o confrunt, poate să vorbesc cu părinții ei, dar știam că ar fi fost inutil. Erau la fel de orbi la defectele ei cum era și ea. Așa că am curățat mizeria, am reparat ce am putut și am încercat să merg mai departe.

Dar cartierul nu mai era același după asta. Conversațiile prietenoase, zâmbetele împărțite cu alți vecini—au dispărut toate. Naomi se asigurase că eram izolat, un paria în propria mea comunitate.

În timp ce stau pe verandă, privind casele impecabile din jurul meu, realizez că oricât aș încerca, unele bătălii pur și simplu nu merită luptate. Naomi câștigase, nu pentru că avea dreptate, ci pentru că era neobosită. Și pe măsură ce soarele apune, aruncând umbre lungi peste grădina mea odată iubită, nu pot să nu mă simt învins, înghițit de amărăciunea pe care am încercat să o evit.