Mama mi-a golit dulapul ca să-i facă loc fratelui meu. Atunci bunica a pus sacoșa jos și a spus ce nimeni din casă nu voia să audă

— Nu mai scormoni în sacul ăla, Ioana! Hainele tale sunt acolo. Lui Radu îi trebuie dulapul pentru școală.

Mama stătea în ușa dormitorului meu și ținea două polițe sub braț. În spatele ei, fratele meu lipea un abțibild pe ușa dulapului. Eu căutam bluza albă pentru festivitatea de premiere. Bunica tocmai intrase cu o sacoșă de mere.

— Dar fata unde își pune lucrurile? a întrebat.

— Găsește ea. E mare.

Aveam cincisprezece ani. Eram „mare” de când se născuse Radu.

La început, asta însemnase să nu fac zgomot când dormea. Apoi, să renunț la excursii, fiindcă trebuiau bani pentru grădinița lui. Mai târziu, să merg singură la ședințele cu părinții și să-i explic dirigintei că mama nu putea lipsi de acasă.

Tata lucra pe șantier și ajungea seara obosit. Când încercam să-i spun ceva, își freca fruntea.

— Nu mă băga și tu în astea. Înțelege-o pe maică-ta.

O înțelegeam atât de bine, încât nu-i mai spuneam nici când mă durea ceva.

În iarna aceea, stătusem două zile cu febră. Mama îmi lăsase un ceai pe birou și plecase cu Radu să-i cumpere ghete. Când s-au întors, m-a certat că nu pusesem ciorba la încălzit.

Nu-l uram pe fratele meu. Avea opt ani și încă mă chema să-i verific adunările. Dar uneori, când mama îl săruta pe creștet, mă uitam în altă parte.

În ziua cu dulapul, bunica n-a plecat după ce a lăsat merele. S-a așezat pe marginea patului și m-a întrebat unde era bluza.

Am găsit-o sub o pereche de adidași, mototolită.

— Pentru ce-ți trebuie?

— Iau premiul întâi mâine.

Mama a ridicat ochii.

— Mâine? De ce nu mi-ai spus?

Îi spusesem. De două ori. O dată în bucătărie, când îi tăia lui Radu șnițelul. A doua oară îi lăsasem invitația lângă telefon.

— Ai pus-o sub factura la gaze, am zis.

Bunica și-a scos încet baticul.

— Te duci?

— Nu pot, mamă. Are băiatul serbare la club.

Atunci am început să plâng. Fără zgomot, ceea ce m-a rușinat și mai tare. Mama a oftat.

— Iar dramatizezi? Nu putem să ne învârtim toți după tine.

Bunica s-a ridicat.

— Dar după cine se învârte cineva pentru ea?

Tata a venit din bucătărie. Îi auzise vocea.

— Nu începe, soacră-mea. Avem destule pe cap.

— Și ea unde încape printre toate astea?

Au urmat vorbe pe care nu le mai auzisem spuse cu voce tare. Bunica le-a amintit de ziua mea, când tăiasem tortul după ce se culcase Radu, fiindcă fusese agitat. De concursul la care mersesem cu profesoara. De ochelarii amânați trei luni, deși mă mutaseră în prima bancă fiindcă nu vedeam tabla.

Mama s-a înroșit.

— Tu veneai duminica, cu plăcinte. Eu îi cresc!

Bunica a tăcut puțin.

— Știu că ți-e greu. Dar nu mai poți să-i ceri ei să dispară ca să-ți fie ție mai ușor.

Mi-am apăsat palmele între genunchi. Aș fi vrut să ies, dar voiam și să aud ce mai spune.

Apoi bunica s-a întors spre mine.

— Vrei să stai o vreme la mine?

M-am uitat întâi la mama. Nici atunci nu mi-am dat voie să răspund fără să-i caut aprobarea.

— Dacă pleci, să nu vii după două zile că nu-ți place, a spus ea.

— Elena, a intervenit tata. Ajunge.

Era prima dată când îl auzeam oprind-o pentru mine.

N-am plecat pe ascuns. Au discutat până târziu. Bunica locuia la patru stații de școală, iar tata a acceptat să-mi ducă lucrurile a doua zi. Mama a semnat ulterior cererea prin care bunica putea veni la ședințe.

În prima seară, bunica mi-a pus în față cartofi copți și m-a întrebat dacă vreau brânză.

— Cum vrei tu, am răspuns.

A lăsat furculița jos.

— Eu am mâncat. Pe tine te întreb.

M-a apucat iar plânsul, de parcă întrebarea aia mică desfăcuse tot ce ținusem strâns ani întregi.

N-a fost totul bine imediat. Verificam telefonul mereu. Mama suna rar și întreba întâi dacă o ajut pe bunica. Eu spuneam da, apoi așteptam o întrebare care nu venea.

Bunica a venit la premiere. A ținut diploma în poală tot drumul spre casă, să nu se îndoaie.

Astăzi pot vorbi cu mama, dar încă mă opresc înainte să-i spun că mi-e greu. Cu bunica n-am învățat asta niciodată.

Mă întreb uneori câți copii sunt numiți „cuminți” doar fiindcă au renunțat să mai ceară să fie văzuți.