Soțul meu a pus preț pe apartamentul mamei fără să mă întrebe: „Ea nu se mai întoarce. Noi încă avem de trăit”

— Dulapul acesta trebuie golit până vineri, a spus bărbatul cu ruleta, sprijinindu-și palma pe ușa pe care mama își ținuse halatul treizeci de ani.

Am rămas în prag cu o pungă de covrigi calzi în mână. Pe parchet erau trei cutii de carton, iar fotografia mamei de pe comodă fusese întoarsă cu fața în jos.

— Cine sunteți?

Bărbatul s-a uitat spre Radu. Soțul meu stătea lângă fereastră, cu telefonul strâns în pumn.

— Irina, hai să discutăm în bucătărie.

Nu m-am mișcat.

— De ce e un străin în casa mamei mele?

Bărbatul și-a retras ruleta atât de repede, încât metalul a pocnit.

— Am venit pentru apartament. Mi s-a spus că proprietara e de acord.

În clipa aceea am înțeles că nu asistam la o neînțelegere. Cineva luase deja o hotărâre în locul meu.

Mama murise de un an și șapte luni. Încă număram lunile, deși nu mai spuneam nimănui. O chema Doina, fusese croitoreasă la o fabrică de confecții din Ploiești și avusese obiceiul să păstreze nasturii în cutii de bomboane. În apartamentul ei mirosea încă a lemn vechi și a săpun, mai ales când deschideam dulapurile.

Acolo mă duceam sâmbăta dimineața. Udăm cele două mușcate rămase pe pervaz, ștergeam praful și coseam câte ceva la mașina ei. Uneori stăteam pur și simplu la masa din bucătărie, cu o cafea pe care o lăsam să se răcească.

Nu era o locuință luxoasă. Erau două camere la etajul patru, într-un bloc fără lift, cu țevi care trosneau iarna. Dar acolo nu trebuia să fiu eficientă, veselă sau înțelegătoare. Puteam să fiu obosită. Puteam să-mi fie dor.

Radu primise o cheie fiindcă mă ajuta uneori cu lucrurile grele. Cu două săptămâni înainte reparase robinetul de la baie. Îi mulțumisem și îi încălzisem ciorba când venise acasă.

Acum mă întrebam dacă atunci făcuse și fotografiile pentru anunț.

— Ieșiți, vă rog, i-am spus bărbatului.

— Eu am dat un avans pentru rezervare…

Mi s-au înmuiat genunchii.

— Cui?

S-a uitat din nou la Radu.

După plecarea lui, am pus covrigii pe masă. Unul căzuse din pungă și lăsase sare pe fața de masă brodată de mama.

— Cât? am întrebat.

— Nu e ce crezi.

— Câți bani ai luat?

— Cinci mii de lei. Îi dau înapoi dacă nu ne înțelegem.

M-am uitat la cutiile de pe jos. În cea de deasupra erau mileurile, câteva caiete cu rețete și papucii mamei.

— Și dacă ne înțelegeam? Veneam vineri și găseam casa goală?

Radu și-a frecat fața cu ambele mâini.

— Avem probleme mari, Irina.

În paisprezece ani de căsnicie auzisem de multe ori cuvântul „avem”. Aveam rată, aveam copil cu febră, aveam de schimbat centrala. Dar problemele despre care îmi vorbea atunci fuseseră ținute departe de mine până în ziua în care trebuia să le plătesc.

Atelierul lui de mobilă mersese prost în ultimul an. Asta știam. Se scumpiseră materialele, doi clienți întârziaseră cu plățile și un angajat plecase. Îi dădusem economiile noastre pentru o comandă mare: douăzeci și șapte de mii de lei, banii puși deoparte pentru liceul Ilincăi și pentru o mașină mai sigură.

Îmi spusese că îi recuperăm până în toamnă.

Era februarie.

— Cât datorezi?

A tras un scaun, dar nu s-a așezat.

— În total, cam o sută optzeci de mii.

Am auzit frigiderul pornind în spatele meu. Era un sunet atât de obișnuit, încât pentru câteva secunde m-am agățat de el.

— Lei?

— Da.

— Și eu când trebuia să aflu?

— Când aveam o soluție.

A arătat cu bărbia spre camere.

— Asta e soluția. Vindem, stingem tot, punem ceva deoparte. Nu mai stăm cu frica telefoanelor.

— Tu stai cu frica telefoanelor. Eu nici nu știam că sună.

Atunci mi-a spus propoziția pe care am auzit-o apoi săptămâni întregi, inclusiv noaptea, când mă întorceam pe partea cealaltă și îl găseam încă lângă mine:

— Mama ta nu se mai întoarce. Noi încă avem de trăit.

Nu am țipat. Mi-am luat cheile de pe masă și i-am cerut-o și pe a lui.

— Vorbești serios?

Am întins mâna până când a pus cheia în palma mea.

În seara aceea, acasă, Ilinca ne-a întrebat de ce nu mâncăm. Avea doisprezece ani și învățase deja să ne cerceteze fețele înainte să ceară ceva.

— Nu mi-e foame, i-am spus.

— V-ați certat din cauza banilor?

Radu s-a ridicat brusc să aducă apă, deși carafa era plină.

După ce fata s-a culcat, am cerut să văd toate actele. Contracte, extrase, facturi, mesaje. Radu a început cu explicații. Eu am deschis un caiet de matematică rămas de la Ilinca și am scris sumele una sub alta.

Pe la două noaptea, am găsit plățile către o casă de pariuri.

Nu erau toată datoria. Nici măcar jumătate. Dar erau suficient de multe încât să văd că nu fusese o singură prostie făcută într-o seară.

— Ai jucat banii noștri?

— Am încercat să recuperez. Eram disperat.

Mi-am amintit cum, înainte de Crăciun, renunțasem la o pereche de ghete fiindcă el îmi spusese că trebuie să fim atenți. Talpa celei vechi se dezlipise și lipisem încălțămintea singură, pe balcon, ca să nu miroasă în casă.

— De câte ori ai stat lângă mine când făceam socoteala la cumpărături și ai știut?

Nu mi-a răspuns.

A doua zi a venit soacra mea, Viorica, cu o cratiță de sarmale. Le-a pus pe aragaz și nici nu și-a scos bine paltonul înainte să înceapă.

— Un bărbat care muncește mai și greșește.

— Știți ce a făcut?

— Știu că e la pământ și că nevasta ar trebui să-l ridice.

Mi-a spus că apartamentul stătea degeaba, că plăteam întreținere ca să țin niște mobile, că mama nu ar fi vrut să ne vadă despărțiți pentru niște ziduri.

Aproape că am rugat-o să plece. Dar m-am gândit că, în urmă cu o săptămână, și eu aș fi crezut că o datorie se rezolvă împreună. Încă voiam să cred asta.

— Dacă îmi cerea ajutorul înainte să mintă, discutam altfel, i-am spus.

— Dacă te întreba, acceptai să vinzi?

Nu am putut răspunde imediat.

Viorica a văzut ezitarea și a dat din cap de parcă tocmai dovedise ceva.

M-a durut fiindcă întrebarea ei era dreaptă, chiar dacă felul în care o pusese nu era. Probabil că aș fi refuzat. Poate că aș fi plâns. Poate că Radu ar fi trebuit să mă asculte vorbind iar despre mama, deși lui îi era frică de faliment.

Dar tot aș fi avut dreptul să știu.

Sora mea, Oana, a venit în weekend de la Brașov. Renunțase la partea ei din moștenire în cadrul împărțelii făcute după moartea mamei; ea primise terenul de la țară, iar eu apartamentul și cheltuielile rămase. Mă așteptam să se înfurie numai pe Radu.

În schimb, după ce m-a ascultat, m-a întrebat:

— Tu ce vrei să faci cu locul acela peste cinci ani?

— Nu știu.

— Poate ar trebui să te gândești. Nu pentru datoriile lui.

Am început să plâng când mi-a spus că de fiecare dată când venea în vizită găsea la apartament câte ceva așezat exact ca înainte, de parcă mama ieșise până la piață.

— Mi-e teamă că, dacă schimb lucrurile, n-o să mai am unde s-o găsesc.

Oana s-a așezat lângă mine pe canapea.

— Și mie mi-e dor de ea, Irina.

Era prima dată după multă vreme când îmi aminteam că nu fusesem singura ei fiică.

Luni am mers la o avocată recomandată de o colegă. M-a ascultat, a verificat actele apartamentului și mi-a explicat că Radu nu îl putea vinde fără mine. Pentru datorii trebuia analizat fiecare contract; nu deveneam automat răspunzătoare pentru orice împrumut al lui doar fiindcă eram soția lui.

Am ieșit de acolo cu o listă de documente și cu mai puțină frică. Nu eram obligată să semnez în grabă doar fiindcă el promisese cuiva ceva.

În fața blocului, Radu mă aștepta în mașină.

— Ai ajuns să te aperi de mine cu avocat?

M-am așezat pe locul din dreapta și mi-am pus geanta în poală.

— Tu ai primit bani pentru casa mea fără să mă întrebi. Eu am vrut să aflu ce înseamnă asta.

A pornit motorul, apoi l-a oprit. Am stat mult timp în parcare.

Mi-a spus că îi fusese rușine. Că se trezea noaptea și calcula. Că mă vedea plecând sâmbăta la apartament și se simțea lăsat singur cu toate problemele.

Îl credeam că se simțise singur. În ultimele luni, vorbisem adesea mai mult despre ce medicamente îi cumpărasem mamei în ultimul an decât despre ziua lui. Doliul mă ținuse închisă într-o oboseală pe care o confundasem cu răbdarea.

Dar, în timp ce eu mă îndepărtasem, el mă mințise. Una nu o ștergea pe cealaltă.

I-am spus că nu vând apartamentul pentru datoriile ascunse. Că putem vedea ce se poate salva din atelier, că poate vinde mașina, că vom discuta cu un contabil și cu creditorii, nu cu oameni cărora le promite proprietatea mea. I-am cerut să caute ajutor pentru pariuri și să nu mai aflu niciun leu datorat de la altcineva.

— Și dacă nu ajunge? a întrebat.

— Atunci atelierul poate nu mai poate continua.

A plâns. Nu îl mai văzusem plângând așa de la nașterea Ilincăi. Am vrut să-l iau în brațe și, în același timp, să cobor din mașină. Am rămas cu mâinile strânse pe geantă.

În săptămânile următoare a vândut mașina și a returnat avansul primit pentru apartament. A închis atelierul, a vândut o parte dintre utilaje și s-a angajat la o firmă de mobilă, cu salariu fix. Nu s-au stins toate datoriile. Au rămas rate, negocieri, telefoane la care răspundea cu mine de față. A început și ședințele la un psiholog.

Eu nu am devenit dintr-odată încrezătoare. Când îi suna telefonul în timpul cinei, mă opream din mestecat. Când spunea că întârzie, mă uitam la ceas până auzeam cheia în ușă. Uneori mă uram pentru asta, alteori mă înfuriam că tot eu trebuia să mă lupt și cu rușinea de a verifica.

Ne-am despărțit pentru o vreme. I-am explicat Ilincăi împreună, fără s-o punem să aleagă. Totuși, într-o seară, când îi împătuream hainele, m-a întrebat încet:

— Dacă nu era apartamentul bunicii, tata mai pleca?

M-am așezat pe marginea patului ei.

— Nu apartamentul ne-a despărțit. Tata a ascuns lucruri importante de mine și ne trebuie timp să vedem dacă mai putem avea încredere unul în altul.

— Dar tu îl mai iubești?

— Da.

Asta a fost cel mai greu de spus, fiindcă era adevărat și nu rezolva nimic.

Primăvara am început să strâng din lucrurile mamei. Oana a venit două zile și am râs printre lacrimi de o rochie pe care ne obligase amândurora s-o purtăm la serbări. Am donat hainele bune. Am păstrat halatul, câteva fotografii și caietul cu rețeta ei de cozonac, pătat pe colț cu unt.

Am dus mașina de cusut în sufragerie și am început să primesc mici retușuri după serviciu. Prima clientă a fost o vecină care avea nevoie să-i scurtez pantalonii. Când mi-a întins banii, am avut impulsul să-i spun că nu era nevoie. Apoi m-am gândit la orele petrecute aplecată peste tiv și i-am luat.

În camera mică i-am făcut Ilincăi un loc de învățat. Am lăsat-o să aleagă perdelele, deși mie mi se păreau prea galbene. Într-o după-amiază, am auzit-o râzând acolo cu o colegă și am rămas câteva clipe pe hol, ascultând.

Radu a venit într-o sâmbătă să aducă niște cărți ale fetei. A bătut la ușă, deși știa că eram înăuntru.

I-am deschis. S-a uitat la masa de cusut, la perdelele galbene și la locul gol de pe perete unde fusese un covor vechi.

— Ai schimbat multe, a spus.

— Da.

— Aș fi vrut să facem și noi ceva împreună aici.

M-am uitat la el. Îmi lipsea omul lângă care adormisem atâția ani. Încă mă durea omul care întorsese fotografia mamei cu fața în jos ca să pregătească o vânzare.

— Poate într-o zi o să putem, i-am spus. Dar întâi trebuie să pot lăsa iar o cheie în mâna ta.

Nu știu încă dacă ne vom împăca. Știu doar că nu mai vreau să spun „da” de teamă că altfel voi fi părăsită.

Mă întreb și acum: până unde e firesc să merg pentru omul pe care îl iubesc și de unde începe datoria mea de a mă apăra chiar de el?