Soțul meu le-a dat unor străini cheia apartamentului moștenit de la bunica. Mama știa totul și mă ajuta să-mi fac bagajele

— Cine v-a dat voie să intrați aici?

Bărbatul din sufrageria mea a coborât ruleta și s-a uitat spre Bogdan. Lângă el, o femeie deschidea ușa balconului, împingând cu piciorul papucii bunicii, pe care încă îi țineam acolo.

— Magda, nu începe, mi-a spus soțul meu. Oamenii au venit pentru apartament.

Aveam în mână o sacoșă cu pâine și iaurt. Am pus-o jos încet.

— Ce înseamnă „pentru apartament”?

Atunci a ieșit mama din dormitor. Trăgea după ea geamantanul meu albastru.

— Până vă puneți pe picioare, stai la mine. Nu moare nimeni din asta.

Apartamentul era al meu. Îl moștenisem de la bunica, înainte să mă mărit. Două camere într-un bloc vechi din Ploiești, cu parchet care scârțâia și o centrală pentru care strânsesem bani aproape un an.

Acolo o îngrijisem în ultimele luni. Acolo îmi spusese, ținându-mă de încheietură:

— Să ai și tu o ușă pe care s-o închizi când nu mai poți.

Acum trei oameni hotărau că trebuia să ies pe ea.

Bogdan mi-a cerut să vorbim în bucătărie. Mama a rămas în prag, cu geamantanul lângă picior.

— Am luat un împrumut, a spus el.

— Cât?

A tras scaunul, dar nu s-a așezat.

— O sută optzeci de mii de lei.

Am auzit frigiderul pornind. Atât. În rest, parcă se oprise tot.

Cu un an înainte își deschisese o firmă de renovări. Îmi povestise despre clienți care întârziau plățile, despre materiale scumpite. Eu plăteam întreținerea și cumpărăturile din salariul de contabilă. El spunea mereu că luna următoare se reglează.

— Și ce legătură are casa mea?

Nu m-a privit.

— Am garantat cu ea.

Am râs scurt. Un râs urât, de frică.

— N-ai cum. N-am semnat nimic.

Mama a intervenit imediat:

— Ai semnat destule hârtii când ai avut succesiunea. Poate nu mai ții minte.

Dar țineam minte. Succesiunea fusese înainte de căsătorie. Bogdan nici nu intrase atunci în viața mea.

M-am dus la dulapul cu acte. Dosarul vișiniu nu mai era.

— Unde sunt actele mele?

Bogdan a scos din sertarul bucătăriei niște copii. Printre ele era o procură pe care nu o văzusem niciodată, cu numele meu și o semnătură care încerca s-o imite pe a mea.

Mi s-au înmuiat genunchii. M-am sprijinit de masă.

— Asta nu-i semnătura mea.

— Nu puteam să pierd firma, a izbucnit el. Aveam oameni de plătit!

— Și pe mine puteai să mă lași fără casă?

Străinii au apărut în ușa bucătăriei. Bărbatul a spus că primise cheia de la Bogdan și venise să vadă apartamentul pentru o posibilă cumpărare. Nu știa nimic despre mine.

Le-am cerut să plece. Femeia a închis balconul și a murmurat un „iertați-ne”. El a lăsat cheia pe pantofar.

După ce s-a închis ușa, m-am întors spre mama.

— De când știi?

Și-a netezit mâneca.

— Din februarie.

Era iunie.

Patru luni băuserăm cafea împreună. Îmi adusese sarmale, mă întrebase dacă dorm bine. Între timp, îi dăduse lui Bogdan cheia mea de rezervă și căutase prin dulap după acte.

— Mi-a spus că rezolvă înainte să afli. Am vrut să vă salvez căsnicia.

— Cu casa mea?

— Tu ai unde să vii. El ce să facă?

Atunci am înțeles pe cine venise să ajute.

Le-am spus să plece amândoi.

Bogdan a lovit cu palma masa.

— Sunt soțul tău. Nu mă scoți așa!

Am luat telefonul.

— Dacă mă ameninți, chem poliția.

A mai strâns câteva lucruri, bombănind. Mama a plecat după el. Geamantanul gol a rămas în hol.

În seara aceea am schimbat încuietoarea. Lăcătușul m-a întrebat dacă păstrez butucul vechi. Abia atunci am început să plâng.

A doua zi, o avocată a cerut extrasul de carte funciară. Ipoteca apărea înscrisă. Mi-a explicat că procura trebuia verificată, că urma să depunem plângere și să contestăm actele. Nu se ștergea nimic doar fiindcă eu spuneam adevărul.

Au urmat drumuri, taxe și nopți nedormite. Am cerut și divorțul.

Mama încă îmi scrie că familia nu se duce la poliție. Eu păstrez mesajele și vorbesc cu avocata înainte să răspund.

Uneori mă simt vinovată că i-am scos pe ușă. Dar dacă îi lăsam să rămână, cine mai rămânea de partea mea?