Fiica noastră își făcuse bagajul în timp ce noi ne certam pentru bani. Abia atunci am înțeles ce pierdeam cu adevărat
— Dacă mai trântești o dată masa, iau copiii și plec!
Cana s-a răsturnat peste factura la curent. Radu a rămas cu palma lipită de mușama, iar din hol s-a auzit fermoarul unui ghiozdan. Ana stătea încălțată, cu geaca peste pijama. Îl ținea pe Vlad de mână.
— Noi suntem gata, mamă. Mergem la bunica ta?
Avea nouă ani. Își pusese în ghiozdan două perechi de chiloți, periuțele lor și ursul fratelui ei.
Atunci am tăcut amândoi.
Cu șase luni înainte, lui Radu îi tăiaseră orele suplimentare la fabrica de mobilă. Eu lucram la un magazin alimentar și aduceam acasă puțin peste salariul minim. Aveam rată la apartamentul din Ploiești, întreținere restantă și o mașină veche, reparată mereu pe datorie.
Începusem să număr feliile de cașcaval pentru pachețele. El începuse să ascundă plicurile de la bancă.
Nu mai vorbeam decât despre ce lipsea.
— Iar ai cumpărat caiete? întreba el.
— Nu sunt pentru mine, Radu.
— Știu și eu pentru cine sunt!
De acolo pornea totul. Eu îl acuzam că nu vede cât costă să crești doi copii. El spunea că îl tratez ca pe un musafir fără bani în propria casă.
Soacră-mea, doamna Mariana, venea aproape zilnic. Îl lua pe Vlad de la grădiniță și ne aducea câte o oală de mâncare. Ne ajuta, n-am să neg. Dar ajutorul venea cu observații.
— Pe vremea mea, dintr-un salariu țineam casa. Voi numai prostii cumpărați.
Privea spre iaurturile copiilor sau spre detergentul de lângă ușă. Radu își vedea de telefon. Tăcerea lui mă durea mai tare decât vorbele ei.
Cu Ana eram deja în tabere diferite. Eu voiam s-o las la dansuri, singurul loc de unde venea râzând. El spunea că nu ne permitem.
— Și dacă ia note slabe, gata cu ieșirile, hotărâse într-o seară.
— A luat un șapte, nu a dat foc școlii.
Ne contraziceam în fața ei. Ana ajunsese să-și ascundă caietele, iar Vlad întreba înainte să ceară orice:
— Avem bani sau vă supărați?
În seara cu ghiozdanul găsisem un contract de împrumut în torpedou. Opt mii de lei, luați fără să-mi spună.
L-am așteptat în bucătărie, cu hârtia în față.
— Unde sunt banii?
S-a uitat întâi spre camera copiilor.
— La rată. La reparația mașinii. La restanțe.
— Și mie de ce mi-ai spus că ne ajung?
— Pentru că în fiecare zi mă privești de parcă te-am nenorocit!
Am țipat amândoi. Am adus în discuție toate lucrurile strânse în luni întregi. El mi-a reproșat banii dați mamei mele pentru medicamente. Eu i-am spus că mama lui ne conduce casa. Apoi a lovit masa.
Și Ana a apărut în hol.
M-am dus la copii și m-am așezat lângă ei.
— Nu e treaba voastră să ne opriți. Noi am greșit.
— Dacă suntem cuminți, nu mai țipați? a întrebat Vlad.
Radu s-a lăsat pe vine lângă ușă. N-a încercat să-i ia în brațe. Ana se dăduse puțin înapoi.
— Nu voi ne faceți să țipăm. N-ați făcut nimic rău.
În noaptea aceea am dormit cu ei. I-am spus lui Radu că, dacă se repetă, plecăm. Nu mai era o amenințare aruncată la nervi.
Dimineață, am întins toate facturile pe masă. Fără copii de față. El mi-a arătat ratele împrumutului, iar eu i-am spus că împrumutasem șase sute de lei de la sora mea.
— Mi-a fost rușine, a zis.
— Și mie. Dar uite unde ne-a adus.
Am plâns lângă două cafele reci. Nu ne-am împăcat atunci. Am hotărât doar să încercăm altfel: toate datoriile la vedere, nicio cheltuială ascunsă și pauză când simțim că începem să țipăm.
Radu a vorbit cu mama lui în aceeași săptămână.
— Avem nevoie de ajutor, mamă, nu să ne judeci în fața copiilor.
S-a supărat. O vreme n-a mai venit. A trebuit să ne descurcăm cu schimburile, nu prea ne-a ieșit la început.
Au trecut patru luni. Mergem la consiliere de două ori pe lună și încă ne încurcăm în reproșuri. Ana nu și-a scos imediat lucrurile din ghiozdan. N-am grăbit-o.
Nu știu încă dacă vom reuși să rămânem împreună. Știu doar că cei mici nu mai trebuie să plătească pentru fricile noastre.
Uneori mă întreb cât am fi continuat așa, dacă fiica noastră nu și-ar fi făcut bagajul.