Soțul meu mi-a spus că o noră bună nu se plânge. În seara aceea, i-am pus în față toate lucrurile pe care le făceam pentru mama lui
— Dacă mama cade cât ești tu la serviciu, să poți trăi cu asta, Ana.
Mihai a spus-o căutându-și cheile. Eu țineam într-o mână telefonul, cu șefa în așteptare, iar în cealaltă bluza soacrei mele, udă de ceai. Din dormitor, doamna Elena mă striga iar.
— Vin, am răspuns, deși nu mai știam cui.
Cu patru luni înainte, după accidentul ei vascular, acceptasem să stea la noi „până se pune pe picioare”. Apartamentul avea două camere. Noi dormeam acum pe canapeaua din sufragerie, lângă uscătorul de rufe.
Lucram la contabilitatea unei firme de distribuție. Nu aveam o slujbă spectaculoasă, dar salariul meu plătea rata. Dimineața pregăteam medicamentele, mâncarea, hainele. La prânz fugeam acasă cu un taxi. Seara spălam, găteam și verificam facturi după ce adormeau ceilalți.
Doamna Elena putea merge cu cadrul, dar îi era frică să rămână singură. Înțelegeam. Numai că frica ei ajunsese să hotărască fiecare minut al meu.
— Nu vreau femeie străină să mă spele. Tu ești din familie.
Când Mihai încerca s-o ajute la baie, îl gonea.
— Lasă, mamă, nu-s treburi de bărbat.
El ieșea ușurat. Eu intram.
La început nu i-am spus cât de rău îmi era. Mi se părea rușinos să mă plâng de oboseală lângă un om bolnav. Apoi au început palpitațiile. Mă trezeam înaintea alarmei, convinsă că auzisem soneria de lângă patul ei.
Într-o joi am trimis unui client documentele greșite. Șefa m-a chemat în birou.
— Ana, te-am învoit, am mutat termene. Dar nu mai pot acoperi tot.
Am dat din cap și am plâns în toaleta firmei, cu apa pornită. Când am ajuns acasă, cumnata mea, Corina, bea cafea în bucătărie.
— Pari cam nervoasă cu mama, mi-a spus. Să nu uiți că și ea l-a crescut pe Mihai.
— Poți veni sâmbătă să stai cu ea?
A privit imediat telefonul.
— Sâmbătă chiar nu pot. Am și eu familie.
N-am zis nimic. Eu ce aveam?
În seara aceea, doamna Elena a vărsat supa fiindcă o duruse mâna. N-a fost vina ei. Dar când m-am aplecat să șterg, mi-a spus că o făcusem prea sărată și că Mihai mânca altfel înainte să mă ia pe mine.
Am rămas pe podea, cu cârpa în palmă. Nu mai puteam să mă ridic. Plângeam fără zgomot.
Așa m-a găsit Mihai.
— Iar te-ai supărat? E bolnavă, Ana. Trebuie să ai răbdare.
— Nu sunt supărată pe supă.
A întins mâna spre mine. M-am tras înapoi.
— Mâine nu mă duc la serviciu. Mă duc la medic. Nu dorm, uit lucruri, mi-e frică în propria casă. Și tu îmi spui să am răbdare.
— Și mama ce face?
Atunci m-am uitat direct la el.
— Cu mine ce facem, Mihai?
A tăcut.
I-am pus pe masă caietul în care notasem pastilele, programările și cheltuielile. Pe ultima pagină am scris tot ce făceam într-o zi.
— Nu-ți cer s-o abandonezi. Cer ajutor plătit și un program împărțit între voi. Eu nu mai pot fi singura soluție.
S-a înroșit.
— Adică îmi dai ultimatum?
— Îți spun unde am ajuns. Dacă nu schimbăm nimic, o să plec o vreme la sora mea. Nu ca să te pedepsesc. Ca să mă pot odihni.
A doua zi, medicul de familie m-a ascultat și m-a îndrumat și către un psihiatru. Mi-a fost greu să fac programarea. Mai greu decât să-i spun șefei că am nevoie de concediu medical.
Mihai a rămas acasă două zile. În a doua seară m-a întrebat unde ținem alezele. Apoi s-a așezat lângă mine.
— N-am înțeles cât era.
Nu l-am liniștit. Încă eram furioasă.
Am găsit o îngrijitoare recomandată de asistenta medicului. Venea patru ore pe zi. Pensia soacrei acoperea o parte; restul l-am împărțit noi și Corina, după o ceartă urâtă. Mihai a preluat nopțile și programările.
Doamna Elena a plâns când i-am spus.
— Am ajuns o povară.
— Aveți nevoie de îngrijire. Dar eu am nevoie să dorm.
N-a acceptat imediat. Nici căsnicia noastră nu s-a reparat într-o săptămână. Încă mă trezesc uneori la cel mai mic zgomot. Dar acum Mihai se ridică și el.
Îmi iubesc familia. Doar că nu mai cred că trebuie să mă îmbolnăvesc ca s-o dovedesc.
Voi unde ați fi tras linia dintre ajutor și sacrificiul pe care ceilalți ajung să-l considere firesc?