Soțul meu m-a lăsat în spital după accident. Apoi mi-a cerut divorțul și jumătate din apartamentul moștenit de la mama
— Semnează și terminăm. Oricum, fără mine n-ai cum să crești copiii.
Sorin mi-a pus mapa pe pătura de spital, chiar lângă piciorul prins în tije. Aveam gura uscată și nu reușeam să mă ridic singură până la marginea patului.
— Ce să semnez?
— Divorțul. Și înțelegerea pentru apartament. Nu face circ aici.
Femeia din patul vecin și-a tras perdeaua. Mi-a fost rușine. Tot mie.
Cu trei săptămâni înainte mă lovise o mașină pe trecerea de pietoni. Mă întorceam de la schimbul de dimineață, cu pâine și iaurturi pentru copii. Când m-am trezit după operație, prima întrebare a fost cine o luase pe Ilinca de la grădiniță.
Nu unde era Sorin. De mult nu-l mai căutam prima dată pe el.
Eram căsătoriți de doisprezece ani. Eu lucram la o brutărie din Brașov, el făcea livrări. Aveam doi copii, pe Ilinca și pe Matei, iar în casa noastră fiecare lucru avea un responsabil: eu.
Facturile, ședințele cu părinții, febra de la două noaptea, pantofii rămași mici. Dacă uitam ceva, Sorin îmi spunea că sunt incapabilă. Dacă plângeam, eram nebună. Dacă tăceam, îl provocam.
Nu m-a lovit. Ani întregi m-am agățat de asta, de parcă era o dovadă că trăiam bine.
Cu Alina îl descoperisem într-o joi, dintr-un mesaj apărut pe telefonul lăsat lângă chiuvetă. Când l-am întrebat, a răsturnat cana cu cafea.
— Dacă aveam o femeie normală acasă, nu căutam în altă parte.
Am șters cafeaua. Asta mă doare și acum: că am luat cârpa înainte să spun ceva.
Mama murise cu opt luni înaintea accidentului. Îmi lăsase apartamentul ei cu două camere și niște economii. Ne mutaserăm acolo fiindcă nu mai puteam duce chiria. Din banii rămași schimbasem instalația electrică, țevile și mobila copiilor.
Sorin alesese gresia și cărase două dulapuri. Mai târziu avea să spună că băgase în locuință toate economiile lui.
În spital venise o singură dată înainte să aducă mapa. Stătuse lângă ușă, cu geaca pe el.
— Și acum cât ai de gând să stai aici?
De parcă îmi rezervasem un concediu.
Copiii ajunseseră la sora mea, Ioana. Ea îi ducea la școală și grădiniță, apoi venea să mă spele pe cap cu un lighean mic, cerând voie asistentelor. Sorin îi spusese că nu se pricepe la programul lor.
Când am deschis mapa, am văzut că voia jumătate din valoarea apartamentului.
— E moștenirea mea, am șoptit.
— Suntem căsătoriți. Totul e pe jumătate. Sau vrei să afle lumea că nu poți avea grijă de copii?
Am întins mâna după pix. Eram obosită, luam calmante și mă speria gândul că mi-ar putea lua copiii. Atunci a intrat Ioana.
A citit prima pagină, apoi mi-a scos pixul dintre degete.
— Nu semnează nimic până nu vorbește cu un avocat.
Sorin a plecat trântind ușa. Eu am început să tremur.
A doua zi, Ioana a adus-o pe doamna avocat Raluca Dobre. I-am povestit totul încurcat, sărind de la accident la mesajele Alinei, apoi la gresie.
Nu m-a grăbit.
Mi-a explicat că apartamentul moștenit era bunul meu propriu. Că eventualele pretenții pentru investiții trebuiau dovedite, nu strigate. Și că accidentul nu mă făcea un părinte nepotrivit.
Pentru prima dată după mult timp, cineva răspundea fricii mele cu lucruri concrete.
Am scos extrasele de cont, certificatul de moștenitor și facturile păstrate într-o cutie de pantofi. Plățile pentru renovare plecaseră din banii mamei. Sorin nu avea dovezi pentru sumele cerute.
Procesul a durat aproape un an. Între recuperare și termene, am învățat să merg din nou și să nu-i mai răspund imediat la telefon. Nu mi-a ieșit din prima, na. Uneori îi scriam explicații lungi, apoi le ștergeam.
Instanța a respins pretențiile lui asupra apartamentului. Copiii au rămas să locuiască cu mine, iar el a fost obligat să contribuie la întreținerea lor.
În seara aceea, Matei m-a întrebat dacă o să trebuiască să ne mutăm.
— Nu. Rămânem aici.
S-a dus să-și termine tema. Eu am rămas în bucătărie, cu mâna pe masa mamei, și am plâns fără să mă ascund.
Încă mă întreb de ce am numit răbdare atâția ani de frică. Voi când ați înțeles că a păstra o familie nu trebuie să însemne să vă pierdeți pe voi?