Soacra mea m-a umilit la masa de duminică. Dar nu vorbele ei m-au făcut să-mi strâng lucrurile, ci tăcerea soțului meu

— Dacă ai sta mai puțin pe telefon, poate ar avea și copiii ăștia o masă ca lumea, a spus soacra mea, împingând farfuria cu tocăniță.

Mara și-a oprit lingura la jumătatea drumului. Radu, soțul meu, a început să adune firimiturile de lângă pâine cu degetul. M-am uitat la el. Știa că în după-amiaza aceea răspunsesem pe telefon la mesaje de la serviciu, ca să nu pierd două ore din pontaj.

— Radu?

— Hai să mâncăm, a zis el. Se răcește.

Eram căsătoriți de unsprezece ani. Aveam doi copii, o rată la apartament în Brașov și o mașină pentru care tot amânam schimbarea anvelopelor. Lucram la contabilitatea unui depozit, iar seara verificam facturi de la masa din bucătărie. Radu era tehnician la o firmă de instalații.

Mama lui, Doina, locuia la două străzi de noi. Avea cheie „pentru urgențe”, dar urgență devenise și coșul nostru cu rufe nesortate.

La început îi fusesem recunoscătoare. Îl luase pe Tudor de la grădiniță când avusesem febră. Ne împrumutase bani pentru centrală. Numai că ajutorul venea mereu înapoi în discuție, exact când încercam să spun nu.

În duminica aceea, venise cu o cratiță de sarmale, deși îi spusesem că gătesc eu.

— Nu-i nimic, le puneți la congelator, spusese din prag. Să aibă Radu ce mânca în timpul săptămânii.

Acum se uita la bluza Marei.

— Și tu de ce vii așa la masă? Mama ta nu te învață că o fată trebuie să fie îngrijită?

Pe mânecă avea o urmă de acuarelă. Pictase cu fratele ei cât terminasem eu mâncarea.

— Nu o certa pentru asta, am spus. Se schimbă după masă.

— Nu o cert. Dar cineva trebuie să le facă educație. Pe vremea mea, copiii nu răspundeau și casa era casă.

Am lăsat lingura jos.

— Pe vremea dumneavoastră, cine vă lua copiii când aveați schimbul doi?

A strâns buzele. Știam răspunsul: mama ei. Radu mi-l povestise.

— Eu nu mi-am neglijat niciodată familia.

— Nici eu nu mi-o neglijez.

Mi-a tremurat vocea și m-am enervat pe mine. Nu voiam să plâng acolo, cu șorțul încă legat și copiii urmărindu-ne fețele.

— Radu, spune și tu. Ți se pare normal cum vorbește cu mine?

El a oftat, de parcă eu stricasem masa.

— Știi cum e mama. Nu trebuie să iei totul personal.

Doina a dat încet din cap. Atât îi trebuise.

— Vezi? Ești obosită și te descarci pe noi.

Mara a tras farfuria spre ea, apoi a șoptit:

— Mami, mâine îmi spăl eu bluza.

Atunci m-am ridicat.

— Nu ai făcut nimic rău. Mergem puțin la mătușa Ioana.

Radu a venit după mine pe hol.

— Chiar faci circ pentru o vorbă?

Încerca să vorbească încet, să nu-l audă mama lui.

— Nu pentru o vorbă. Pentru toate dățile în care tu te-ai uitat în altă parte.

— Ne-a ajutat. Fără ea nici centrala nu o schimbam.

— Mai avem o mie de lei să-i dăm. Îi dăm. Dar asta nu înseamnă că poate să mă umilească.

— Și ce vrei, să mă cert cu mama?

— Vreau să-i spui că nu acceptăm să vorbească așa. Măcar atât.

A rămas cu mâna pe clanță. Din sufragerie, Doina l-a strigat să-i aducă un pahar cu apă.

S-a dus.

La sora mea am dormit pe canapeaua extensibilă, cu Tudor lipit de spatele meu. Mara m-a întrebat dacă divorțăm. I-am spus că nu știu. Mi-a fost rușine de răspuns, dar nu puteam să-i promit ceva doar ca să adoarmă.

Radu a venit a doua zi. Avea ochii roșii și o pungă cu pijamalele copiilor.

— Mama zice că ai exagerat, a început.

Am închis ochii.

— Tu ce zici?

A tăcut mult.

— Că mi-e frică să nu se supere pe mine. Mereu mi-a fost.

L-am crezut. Încă îl iubeam, asta era partea care mă încurca cel mai tare.

I-am spus că mă întorc doar dacă stabilim limite clare, recuperăm cheia și căutăm consiliere de cuplu. Nu voiam o promisiune făcută pe canapeaua surorii mele.

Au trecut trei săptămâni. Am fost la prima ședință, dar cheia e încă la Doina. În fiecare seară, Radu spune că mâine vorbește cu ea.

Cât timp să mai aștept un „mâine” fără să-i învăț pe copiii mei că așa arată o căsnicie?