„Și noi ce facem cu copiii?” Asta m-a întrebat fiul meu când i-am spus că, după șase ani de crescut nepoți, plec cinci zile la mare

— Dacă pleci mâine, să nu te miri că nu-ți mai aduc copiii, mi-a spus Dan, ținând rucsacul Ilincăi într-o mână.

Am rămas cu fierul de călcat deasupra unei bluze. Pe masă aveam biletul de tren, buletinul și o pungă cu medicamente. În prag, nepoata mea își strângea iepurașul de pluș.

— Tată, bunica nu ne mai vrea?

Atunci am pus fierul jos. Îmi tremurau degetele atât de tare, că am ratat suportul din prima.

Am șaizeci și șapte de ani. Sunt văduvă de nouă. Când s-a născut Matei, am fost prima la ușa maternității. Când a venit Ilinca, mi-am mutat papucii la ei, fiindcă Anca avusese o naștere grea, iar Dan lucra în ture.

La început, ajutam. Așa îi spuneam toate.

Apoi au apărut cheile lăsate la mine, hainele de schimb, mesajele de seară: „Mâine îi iei tu, da?” Semnul întrebării rămăsese doar din obișnuință.

La șapte fără un sfert eram în stație. Îi duceam la grădiniță și la școală, îi luam, făceam supă, verificam caiete. Uneori îi culcam tot eu, fiindcă părinții întârziau.

Nu eram supărată pe copii. Să fie clar. Eram supărată că nu mai aveam voie să fiu obosită.

Într-o joi, am amânat controlul la cardiolog pentru că Ilinca tușea. În alta, am ratat întâlnirea cu fostele colege. Când am spus că mă doare spatele, Anca mi-a răspuns, fără răutate poate:

— Măcar dumneavoastră nu mai mergeți și la serviciu.

N-am zis nimic. Am spălat cănile și am plecat.

Vacanța a apărut într-o după-amiază, la telefon cu Elena, o fostă colegă. Avea o cameră rezervată la Eforie Nord și prietena ei renunțase.

Cinci nopți. Nouă sute de lei partea mea, fără mese și tren. Pusesem bani deoparte din pensie, câte cincizeci, câte o sută. Nu mai văzusem marea de când trăia bărbatul meu.

Am plătit avansul și le-am spus copiilor cu trei săptămâni înainte.

Dan a râs.

— Bine, mamă, vedem noi.

Eu am înțeles că se descurcă. El a înțeles, aveam să aflu, că până la urmă renunț.

Cu două zile înainte de plecare, Anca m-a sunat să-mi spună programul copiilor pentru săptămâna următoare.

— Anca, eu sunt la mare.

S-a făcut liniște.

— Noi nu ne permitem bonă. Rata ne-a crescut, la mine nu se aprobă concediu. Chiar acum ți-ai găsit?

M-am uitat la sandalele scoase din cutie. Aveau încă hârtie în vârfuri.

— Când ar fi fost bine?

N-a răspuns. A închis spunând că vorbește cu Dan.

A doua seară, el a venit cu nepoții și cu rucsacurile lor. Crezuse că, dacă îi văd în prag, n-o să mai pot pleca.

După întrebarea Ilincăi, m-am așezat lângă ea.

— Ba vă vreau, puiule. Plec puțin și mă întorc. Nu plec de la voi.

Matei se uita în podea. Avea nouă ani și înțelegea destul cât să-l doară, nu destul cât să nu se învinovățească.

I-am trimis în bucătărie, la biscuiți.

— Să nu-i mai pui niciodată între noi, i-am spus fiului meu.

— Dar tu ne lași baltă!

— Eu vă ajut de șase ani. Tu când m-ai întrebat ultima dată dacă pot?

A deschis gura, apoi s-a uitat la biletul de pe masă.

— Credeam că-ți face plăcere.

— Îmi face. Dar nu în fiecare zi, Dan. Nu până uit că mai am și eu o viață.

A plecat supărat. În noaptea aceea n-am dormit aproape deloc. La cinci dimineața eram gata să desfac valiza. Elena m-a sunat din taxi și mi-a spus doar:

— Maria, coboară. Te aștept.

La mare, prima zi am verificat telefonul întruna. A doua zi am dormit după prânz fără să pun alarmă. Mi s-a părut un lux rușinos, auzi prostie.

Dan m-a sunat în a treia seară.

— Am luat două zile libere. Anca a schimbat o tură. Restul le acoperim cu o vecină, contra cost.

A tăcut puțin.

— Te-am luat de-a gata, mamă. Îmi pare rău.

Când m-am întors, n-am rezolvat totul cu o îmbrățișare. Am stat la masă, cu un calendar între noi. Două după-amiezi pe săptămână, stabilite înainte. Urgențele le discutăm. Controalele mele nu se mai amână.

Anca a spus că îi e greu. Am spus că o cred. Și mie îmi fusese.

Îmi iubesc nepoții la fel. Dar chiar trebuie să mă las pe mine deoparte ca să dovedesc asta?