Am ridicat casa cărămidă cu cărămidă, iar acum copiii noștri nu ne mai vorbesc fiindcă refuzăm să le-o trecem pe nume

— Dacă vă pasă de nepoți, semnați. Dacă nu, măcar să știm și noi cât valorăm pentru voi.

Radu a împins dosarul peste masă și a răsturnat solnița. Sarea s-a împrăștiat lângă mâna lui Dumitru. Bărbatul meu n-a mișcat. Privea foaia pe care fiul nostru încercuise cu pixul locul semnăturilor.

— Și noi unde ne ducem? am întrebat.

— V-am explicat. Într-un apartament. Două camere vă ajung.

Aveam șaizeci și opt de ani. Dumitru, șaptezeci și doi. Pentru prima dată în casa noastră, îmi venea să cer voie să rămân.

Casa are cinci camere, o bucătărie mică și o curte la marginea Brașovului. N-am primit-o. Am început-o când Radu încă dormea într-un pătuț împrumutat.

Eu lucram la confecții și luam pantaloni acasă, să-i scurtez pentru vecine. Dumitru ieșea din schimbul de la uzină și mergea la zidărie. Ani întregi am locuit în două camere netencuite. Când ploua, puneam ligheane pe hol.

Copiii își amintesc casa terminată. Eu țin minte iarna în care mi-am întors paltonul pe dos, la croitoreasă, ca să putem cumpăra țevile pentru baie.

Nu le-am povestit prea mult. Am zis să nu crească apăsați de lipsurile noastre. Acum mă întreb dacă tăcerea aceea nu ne-a costat.

Radu locuiește cu soția și doi copii într-un apartament de două camere, cu rată. Ioana, fata noastră, stă în chirie. O înțeleg când spune că aproape jumătate din salariu se duce proprietarului. Și pe el îl înțeleg. Nu sunt copii răi. Asta doare cel mai tare.

La început ne-au propus să vindem casa, să cumpărăm ceva mic și să le împărțim diferența.

— Voi abia mai urcați scările, mamă, mi-a spus Ioana. Ce faceți cu atâtea camere?

Adevărul era că două stăteau mai mult închise. Dar jos aveam dormitorul, baia și bucătăria. Ne descurcam.

Apoi Radu a venit cu altă variantă: donație către amândoi copiii. El ar fi renovat etajul, iar partea Ioanei ar fi fost închiriată.

— Casa trebuie să producă, nu să stea goală.

Dumitru și-a frecat genunchiul umflat.

— Eu nu mai pot să produc, măi băiete. Nici casa asta nu trebuie să muncească până moare.

Radu a trântit poarta atunci. Prima dată.

Au urmat duminici în care veneau fără copii și plecau supărați. Ne arătau anunțuri cu apartamente la etajul patru, apoi se mirau că Dumitru refuza, deși știau cât îl țin picioarele.

Le-am propus să locuiască Radu sus, fără să schimbăm proprietarii. Să contribuie la utilități și să ne lase camera noastră în pace.

— Nu bag bani în ceva ce nu-i al meu, a spus el.

— Dar noi să dăm tot, fără să ne fie frică?

Ioana a izbucnit în plâns.

— Vouă vă e frică de propriii copii?

N-am răspuns. Mi-era rușine că răspunsul era da.

După seara cu dosarul, n-au mai venit. Ioana mi-a scris că o vreme nu are ce discuta cu mine. Radu nu răspundea la telefon.

Când am sunat-o pe nora mea să întreb de serbarea Marei, mi-a spus încet:

— Mai bine să lăsăm lucrurile să se liniștească.

Am rămas cu telefonul la ureche după ce închisese. Pregătisem deja o rochiță, o călcasem. Atâta lucru voiam și eu, să-mi văd nepoata pe scenă.

În noaptea aceea i-am spus lui Dumitru că poate ar trebui să semnăm.

— Nu mai suport liniștea asta.

S-a ridicat din pat și a aprins veioza.

— Elena, dacă semnăm ca să ne vorbească, data viitoare cu ce plătim?

N-am dormit până dimineață.

Am mers singură la notar, cu copiile actelor. Mi-a explicat diferența dintre donație, uzufruct și contractul de întreținere. Nu m-a grăbit. Mi-a spus să nu semnez nimic până nu înțeleg și nu vreau eu.

Când am ieșit, am stat pe o bancă și am plâns. Nu după casă. După încrederea cu care mergeam cândva de mână cu copiii mei.

Le-am trimis amândurora același mesaj: „Nu transferăm casa. Vă ajutăm cât putem și vă primim oricând. Dar nu ne mutăm.”

Ioana a răspuns după trei zile: „Am înțeles.” Nu știu dacă m-a înțeles cu adevărat.

Radu încă tace. Eu ud roșiile, Dumitru repară zăvorul, iar duminica pun numai două farfurii. Pe celelalte nu le-am dat deoparte. Sunt tot în dulap, la îndemână.

Oare poți să fii o mamă bună și atunci când spui nu? Eu încă învăț să nu mă simt vinovată pentru asta.