Fratele meu a venit cu copiii la ușă după ce îi spusesem că nu pot să-i țin. Când am refuzat, mama m-a făcut egoistă

— Ia-le ghiozdanele, că întârziem, mi-a spus fratele meu, împingând ușor copiii spre mine.

Am rămas în prag, în pijamaua cu care dormisem trei ore. Darius avea în mână o pungă cu biscuiți. Ilinca își târa iepurașul pe gresia de pe palier.

— Ți-am spus ieri că nu pot, Mihai.

El a oftat și s-a uitat la ceas.

— Nu începe și tu. Sunt doar până mâine.

Până mâine însemna cină, baie, două paturi improvizate, trezit noaptea și dimineață începută la șase. Pentru el era o expresie. Pentru mine era încă o zi de muncă.

Lucram la bucătăria unui cămin de bătrâni. Lipsea o colegă, iar eu legasem șase zile de ture. În dimineața aceea îmi tremurase mâna atât de tare, încât vărsasem cafeaua lângă aragaz. Nu mai aveam răbdare nici să răspund la telefon.

Îl anunțasem de miercuri:

„Sâmbătă nu pot. Am nevoie să dorm. Vă rog să găsiți altă soluție.”

Îmi răspunsese cu un deget ridicat. Crezusem că înțelesese.

Din lift a ieșit mama, cu o sacoșă de caserole.

— Am adus mâncare. Nici de gătit nu trebuie să te ocupi.

Atunci am priceput că discutaseră între ei. Refuzul meu fusese tratat ca un moft care avea să treacă.

— Mamă, nu pot să-i țin.

A pus sacoșa jos.

— Dar ce faci atât de important?

— Mă odihnesc.

Mihai a râs scurt.

— Noi când ne odihnim? Avem doi copii.

Soția lui, Alina, avea petrecerea de sfârșit de an la firmă. El promisese că merge cu ea. Înțelegeam că voiau o seară împreună. Nu înțelegeam de ce seara lor trebuia plătită mereu cu a mea.

În ultimul an îi luasem de la grădiniță, stătusem cu ei când răciseră și îmi schimbasem turele pentru programările lor. Îi iubeam. Tocmai de asta mă durea să spun nu în fața lor.

Darius m-a tras de mânecă.

— Nu mai vrei să dormim la tine?

M-am lăsat în genunchi.

— Ba da, puiule. Dar azi sunt foarte obosită. Nu e din cauza voastră.

Mama a țâțâit deasupra mea.

— Vezi? Îi faci să sufere.

M-am ridicat prea repede și m-am sprijinit de ușă.

— Nu eu i-am adus aici fără să întreb.

— Suntem familie, a spus Mihai. Ne ajutăm, nu stăm să facem socoteli.

Numai că socotelile le făceam eu, seara, pe caietul de lângă frigider. Rata, întreținerea, medicamentele mamei. Cei trei sute de lei împrumutați lui Mihai în septembrie și neînapoiați. Nu-i cerusem niciodată bani pentru copii. Aș fi vrut doar să conteze când spuneam că nu mai pot.

Mama și-a coborât vocea.

— Când eram eu de vârsta ta, țineam și serviciu, și casă, și doi copii.

— Știu. Și plângeai în baie.

A tăcut. Mi-a părut rău imediat, dar era adevărat. O auzisem de atâtea ori și crescusem crezând că așa trebuie să arate o femeie bună: să termine tot și apoi să plângă unde n-o vede nimeni.

Mihai a ridicat ghiozdanele.

— Bine. Am înțeles cât ne putem baza pe tine.

Atunci mama a scos cheia mea din buzunar.

— Intrăm puțin să ne liniștim. Nu facem circ pe scară.

I-am întins palma.

— Lasă-mi cheia, te rog.

S-a uitat la mine de parcă o dădeam afară din viața mea, nu doar dintr-un apartament în care voia să intre împotriva voinței mele.

— Pentru atât?

Îmi bătea inima de mă durea gâtul.

— Pentru că am spus nu și nimeni nu mă aude.

Mi-a trântit cheia în palmă. Copiii au plecat ținându-l pe Mihai de mâini. Le-am făcut cu mâna, apoi am închis și am plâns lângă cuier.

Nu m-am simțit puternică. M-am simțit vinovată și mi-a venit să-i sun înapoi. În schimb, am pus telefonul pe silențios și m-am culcat.

Duminică, Alina mi-a scris. Mihai îi spusese că eu acceptasem și mă răzgândisem în ultimul moment. I-am trimis conversația noastră. M-a sunat și și-a cerut scuze.

Mihai a avut nevoie de o săptămână să-mi vorbească. Mama încă spune că m-am schimbat.

Acum stabilim din timp când vin copiii. Uneori pot. Alteori nu. Cheia a rămas la mine.

Încă mă doare când îi dezamăgesc. Dar de ce odihna mea trebuie să fie mereu primul lucru la care renunțăm ca să fie bine în familie?