Când fiica mea mi-a lăsat nepotul bolnav în prag, am simțit că pentru ea nu mai eram mamă, ci doar soluția de rezervă

— Mamă, te rog, nu începe și tu. Dacă lipsesc iar, mă dau afară.

Ioana stătea în ușa mea cu Mihai adormit pe umăr. Copilul avea obrazul roșu și ținea strâns o mașinuță. Eu eram în halat, cu genunchiul umflat și cu trimiterea pentru ortoped pe masa din bucătărie.

— Azi aveam programare. Ți-am spus de două ori.

— Știu. Dar n-am pe cine altcineva.

Mi l-a pus în brațe înainte să răspund. Am făcut un pas înapoi, sprijinindu-mă de tocul ușii. La patru ani, Mihai nu mai era ușor, iar piciorul meu abia mă ținea.

— Medicamentele sunt în sacoșă. Am scris ce a zis pediatra. Te sun când pot.

A plecat pe scări, fără să aștepte liftul.

Am rămas cu nepotul în brațe și cu ceva greu în piept. Nu din cauza lui. El și-a lipit fruntea de gâtul meu și a murmurat:

— Buni, mi-e frig.

L-am învelit pe canapea, apoi am sunat la policlinică. Următorul loc liber era peste cinci săptămâni.

— Bine, am spus.

Dar nu era bine deloc.

De când se despărțise de Radu, Ioana trăgea singură de toate. Lucra la un magazin de haine dintr-un centru comercial, plătea chirie și primea pensia alimentară când își amintea el. Eu știam. Îi puneam uneori câte o sută de lei în buzunarul gecii, deși și pensia mea se termina înaintea lunii.

Numai că, în ultima vreme, nu mă mai întreba dacă pot. Mă anunța.

Sâmbăta trecută rămăsesem cu Mihai până seara. Marți îl luasem de la grădiniță. Joi îmi cumpărasem medicamentele pe datorie, de la farmacia unde mă cunoșteau.

Și mie îmi era greu, na. Doar că eu nu mai aveam voie să fiu obosită.

Pe la zece, Mihai a cerut supă. Am pus oala pe foc și am curățat un morcov stând pe scaun. Din sufragerie mă striga la fiecare două minute.

— Buni, apă.

— Vin.

— Buni, unde e mașinuța?

— Lângă pernă, puiule.

Când s-a răsturnat cana peste pătură, am izbucnit:

— Of, Mihai, nu poți să stai și tu puțin liniștit?

A încremenit. Buza de jos a început să-i tremure.

M-am urât în clipa aceea.

— Nu pe tine sunt supărată, am zis, ștergând apa. Buni a vorbit urât. Iartă-mă.

N-a răspuns. S-a întors cu fața spre spătar, iar eu am strâns pătura udă ca pe ceva de care eram vinovată.

Ioana mi-a scris la prânz: «Cum e?»

M-am uitat la mesaj și am tastat: «El e bine. Eu nu prea.»

Am șters. I-am trimis temperatura copilului și atât.

După masă, am încercat să-l adorm. Mă așezasem pe marginea canapelei, cu piciorul întins pe un taburet. Mihai s-a ridicat, și-a târât perna până lângă mine și mi-a pus-o sub genunchi.

— Așa face mama când o doare spatele.

L-am privit fără să spun nimic.

— Plânge câteodată în baie, a adăugat. Dar zice că are săpun în ochi.

Mi s-a strâns gâtul. Ioana nu-mi spusese niciodată că o durea spatele.

Mihai mi-a mângâiat mâna cu degetele lui fierbinți.

— Tu să nu plângi, buni. Eu stau cuminte.

L-am tras lângă mine și l-am sărutat pe creștet.

— Tu trebuie doar să te faci bine.

Ioana a ajuns după șapte. Avea urme de șosete deasupra pantofilor și o pungă cu două pâini. A întrebat întâi de febră, apoi a văzut trimiterea pe masă.

— N-ai ajuns…

— Nu. Și m-a durut că ai plecat fără să mă întrebi cum mă simt.

A lăsat pâinea jos.

— Am crezut că ești supărată că ți-l las.

— Sunt supărată că nu mai contează dacă pot.

Și-a frecat ochii. Pentru prima dată în ziua aceea, m-am uitat bine la ea. Era slabă și avea o cusătură desfăcută la mâneca gecii.

— Mi-e rușine, mamă. Vin mereu cu câte o problemă. Câteodată stau în fața blocului și mă gândesc ce să inventez ca să nu par iar neputincioasă.

— Nu trebuie să inventezi. Dar trebuie să mă întrebi.

A dat din cap și a început să plângă în liniște.

Am plâns și eu. Apoi am încălzit supa. Am stabilit că avea să vorbească despre schimbarea unei ture, iar eu urma să sun pentru o nouă programare. De data asta, venea cu mine.

Nu ni s-au rezolvat toate în seara aceea. Dar Ioana a spălat vasele fără să-i cer, iar eu i-am pus supă și pentru a doua zi.

Îmi iubesc fata și nepotul. Oare nu avem voie, tocmai fiindcă ne iubim, să spunem și când nu mai putem?