Am plecat din propria casă cu fetița de mână, după ce soțul meu mi-a spus încă o dată că mama lui „vrea doar binele nostru”

— Nu te supăra pe mine, mami. Șterg eu. Să nu afle bunica.

Ilinca stătea în genunchi, printre cioburile unei căni, și încerca să adune laptele cu mâneca pijamalei. Avea șase ani. Când m-am apropiat, și-a acoperit capul cu mâinile, deși eu nu ridicasem niciodată mâna la ea.

Am rămas nemișcată în prag.

Din sufragerie, soacra mea a strigat:

— Iar a vărsat? Normal, dacă n-o înveți să fie atentă!

Atunci n-am mai strigat înapoi. Am luat copilul în brațe și am închis ușa băii. Îmi tremurau mâinile atât de tare, că abia am răsucit robinetul.

Doina venise la noi „pentru două săptămâni”, după naștere. Rămăsese aproape șase ani.

Apartamentul era cumpărat prin credit de mine și de Cătălin. Două camere, o bucătărie îngustă, balconul închis unde uscam rufele. Soacra dormea pe canapeaua din sufragerie. Noi nu mai aveam unde să stăm seara fără să fim văzuți, auziți, corectați.

La început chiar mă ajutase. Îmi aducea supă, ținea copilul cât făceam duș. Mama mea era la țară, cu tata bolnav, iar eu eram speriată de orice febră.

Pe urmă au început lucrurile mici.

Ciorba mea era prea acră. Ilinca era îmbrăcată prea subțire. Dacă mă întorceam obosită de la serviciu, eram rece cu copilul. Dacă o luam în brațe, o răsfățam.

— Mama vrea doar binele tuturor, spunea Cătălin, fără să ridice ochii din telefon.

— Și binele meu cine îl vrea?

— Iar începi? Altele ar fi recunoscătoare.

Am încercat să discutăm când Ilinca avea doi ani. Apoi trei. Apoi înainte să înceapă grădinița. De fiecare dată ceream același lucru: să fim noi părinții, să avem intimitate, să nu fiu certată în fața copilului.

Doina plângea. Cătălin trântea câte un sertar. Eu ajungeam să-mi cer scuze pentru felul în care spusesem lucrurile, iar despre lucrurile în sine nu mai vorbea nimeni.

Nici bani de plecat nu aveam, așa îmi ziceam. Lucram la contabilitatea unui depozit și câștigam puțin. Rata, întreținerea, grădinița cu program prelungit înghițeau aproape tot.

Totuși, de patru luni puneam deoparte câte cincizeci, câte o sută de lei. Nu știam dacă aveam curaj. Voiam doar să existe o posibilitate.

În seara cu laptele, după ce Ilinca a adormit, m-am așezat lângă Cătălin.

— Fata noastră se teme să greșească în propria casă.

A oftat.

— A scăpat o cană. Nu transforma orice într-o tragedie.

— Și-a pus mâinile în cap când m-am apropiat.

Pentru o clipă a lăsat telefonul jos. Apoi a spus:

— Poate te vede pe tine mereu nervoasă.

M-am uitat la el și am așteptat să mai spună ceva. Să mă întrebe ce s-a întâmplat exact. Să meargă măcar până la ușa copilului. A luat telefonul înapoi.

A doua zi, în pauza de masă, am sunat la un anunț pentru o garsonieră. Proprietara, doamna Rodica, mi-a cerut garanție și o lună în avans. Mi-am numărat economiile în toaleta de la serviciu. Îmi lipseau șapte sute de lei.

Colega mea, Anca, mi i-a împrumutat fără să mă întrebe de ce plâng.

— Mi-i dai când poți. Dar vezi să ai și de mâncare.

Am plecat sâmbătă dimineața, cu două genți și ghiozdanul Ilincăi. Nu pe ascuns. Pusesem bagajele lângă ușă și îl așteptasem pe Cătălin să se trezească.

— Plecăm. Îți spun unde stăm. Despre Ilinca vorbim, dar eu aici nu mai rămân.

Doina a ieșit din bucătărie cu prosopul pe umăr.

— Îmi iei nepoata fiindcă ți-am făcut mâncare și ți-am crescut copilul?

— Nu pentru asta plec.

— O să te întorci, a spus Cătălin. Să vedem cât reziști singură.

M-a durut mai mult decât voiam să se vadă. Ilinca mă ținea de haină, iar eu verificam întruna dacă aveam cheile garsonierei.

Primele luni au fost grele. Am dormit pe o canapea care scârțâia, am cumpărat haine de la mâna a doua și am făcut socoteli în fiecare seară. Am cerut sfatul unui avocat și am început demersurile pentru divorț. Cătălin își vede fiica, dar discuțiile dintre noi rămân despre ea.

Într-o duminică, Ilinca a vărsat apă pe masă. S-a uitat repede la mine.

— Adu laveta, i-am spus. Strângem împreună.

A adus-o și s-a întors la desenat. Am plâns după aceea, spălând două farfurii.

Încă mă întreb de ce am avut nevoie să-i văd frica pentru a-mi lua în serios propria suferință. Cât ar trebui să îndure o mamă ca să nu i se spună că ea a destrămat familia?