După șapte ani în care socrii mei au intrat peste noi când au vrut, am lăsat ușa închisă. Atunci soțul meu n-a mai putut spune „așa sunt părinții mei”

— Știu că ești acasă, Elena! Nu te mai ascunde!

Soacra mea apăsa soneria, iar socrul lovea ușa cu verigheta. O țineam pe Ilinca în brațe. Avea febră, adormise de zece minute, după o noapte în care schimbasem pijamale ude și măsurasem sirop cu seringa.

N-am deschis.

Telefonul a început să vibreze pe masa din hol. Întâi soacra. Apoi Radu, soțul meu.

— Ai mei sunt la ușă. Ce faci?

— Încerc să țin copilul adormit.

— Deschide-le, Elena. Au venit cu supă.

— Le-am spus dimineață că nu primim musafiri.

A tăcut puțin.

— Hai, nu mai face din orice un scandal.

M-am uitat la papucii mei pătați de sirop și am început să plâng fără zgomot.

Eram căsătoriți de șapte ani. Locuiam într-un apartament cu două camere, cumpărat cu credit. Părinții lui Radu ne dăduseră bani pentru o parte din avans. Le mulțumisem. Numai că, încet, ajutorul acela devenise răspunsul la orice încercare de a spune „nu”.

— Dacă nu eram noi, stăteați și acum în chirie, spunea socrul meu, Gheorghe.

Soacra, Doina, venea sâmbăta dimineața cu sacoșe și observații.

Supa era prea sărată. Copiii prea dezbrăcați. Matei, băiatul nostru de șase ani, era „obraznic” dacă refuza să pupe pe cineva.

Dacă îl trimiteam să strângă jucăriile, ea îi făcea semn să stea.

— Lasă-l, mamă, că are timp să muncească.

După aceea, eu eram cea care se certa cu el pentru fiecare mașinuță lăsată pe jos.

Radu ridica din umeri.

— Așa sunt părinții mei. Nu-i mai lua în seamă.

Dar cum să nu-i iau, când îi găseam în bucătărie după serviciu? Aveau o cheie pentru urgențe. Pentru ei, și o pungă cu ardei copți era urgență.

În toamna aceea, Doina i-a spus lui Matei că mama lui era zgârcită fiindcă nu-i cumpăra un joc. Eu tocmai calculasem dacă puteam amâna factura la gaze până la salariu.

— Bunica zice că tata muncește și tu doar nu vrei, mi-a spus copilul.

Lucram la contabilitatea unui depozit. Îmi luam uneori hârtii acasă. În seara aceea le-am strâns de pe masă și am spălat vasele, deși erau doar două farfurii.

În ziua cu ușa închisă, Matei a ieșit din camera lui.

— Mami, dacă nu le deschizi, nu ne mai iubesc?

Atunci am pus telefonul pe difuzor.

— Ai auzit, Radu?

— Da.

— Asta se întâmplă în casa noastră. Nu o ceartă despre supă.

A venit după jumătate de oră. Părinții lui plecaseră, lăsând oala pe preș și trei mesaje în care eram numită nerecunoscătoare.

Radu a intrat pregătit să se certe. Se vedea după cum și-a aruncat cheile.

Apoi Matei l-a întrebat dacă trebuie să-i ceară bunicii iertare.

Soțul meu s-a așezat lângă el.

— Nu, măi. Tu n-ai făcut nimic.

După ce au adormit copiii, am stat la masa din bucătărie.

— M-ai lăsat singură, i-am spus. Nu azi. De ani de zile.

— Sunt părinții mei.

— Știu. Dar eu sunt soția ta. Nu omul care trebuie să înghită tot ca să nu se supere ei.

Și-a frecat fața cu palmele.

— Mi-e groază de scandalul cu tata.

— Și mie mi-e groază să aud cheia în ușă.

N-a mai răspuns.

Duminică i-am chemat noi. Fără copii, care au rămas două ore la sora mea, Anca.

Radu a vorbit primul. Vizitele urmau să fie stabilite dinainte, nu anunțate din fața blocului. Cheia trebuia înapoi. Iar regulile pentru copii nu se discutau împotriva noastră, cu ei de față.

Doina a început să plângă.

— Ne-ați făcut străini.

Gheorghe s-a ridicat.

— După câți bani am băgat aici…

Radu a înghițit în sec.

— Ne-ați ajutat și vă mulțumim. Dar banii aceia nu vă dau dreptul să hotărâți în locul nostru.

Cheia a rămas pe masă. Ei au plecat fără cafea.

Trei săptămâni n-au sunat. Matei întreba de ei, iar mie îmi venea uneori să cedez. Radu îi suna și el. Răspundeau scurt.

Într-o joi, Doina mi-a scris: „Sâmbătă pe la patru putem veni?”

Am citit mesajul de două ori.

„Da. După ce se trezește Ilinca.”

Au venit. N-a fost totul uitat, dar când Matei n-a vrut să o pupe, bunica doar i-a mângâiat părul.

Încă mă doare că a trebuit să țin ușa închisă ca să fiu auzită. Oare nu puteam ajunge aici mai devreme, dacă Radu ar fi spus măcar o dată: „Mamă, ascult-o și pe Elena”?