Mama mi-a cerut banii puși deoparte pentru tratamentul fiicei mele: „Te-am crescut. Acum e rândul tău să mă ajuți”

— Dacă nu-mi dai trei mii de lei până mâine, să nu-mi mai spui mamă.

Țineam telefonul între umăr și ureche și număram bancnotele pe masa din bucătărie. Din baie se auzea cum Radu o ajuta pe Mara să vomite. M-am oprit la două mii opt sute. Atât strânseserăm.

— Mamă, joi plecăm la București. Știi pentru ce sunt banii.

— Și eu ce fac? Stau cu ligheanul sub tavan? Pe tine cine te-a crescut?

Mara avea opt ani când am aflat că are leucemie. Înainte de diagnostic, ne plângeam de rate, de prețul gazelor și de mașina care pornea greu. După, am început să numărăm zilele dintre analize și să ne speriem de orice febră.

Tratamentul din spital era acoperit. Dar viața noastră de lângă tratament nu era.

Drumurile din Buzău până la București, nopțile în camere închiriate, medicamentele de susținere pe care uneori le cumpăram, suplimentele recomandate și mâncarea pe care Mara o putea tolera ne goleau buzunarele. Se întâmpla să plătim unele investigații în privat când nu găseam programare la timp.

Eu renunțasem la serviciul de vânzătoare. Radu lucra la un atelier și lua lucrări sâmbăta. Împrumutasem bani de la colegii lui, vânduserăm verighetele și bucata de pământ rămasă de la tatăl lui.

Când am semnat vânzarea, Radu a cerut să mai stea puțin în curte. L-am găsit lângă mașină, cu actele împăturite în palmă.

— Acolo voiam s-o învăț să meargă pe bicicletă.

N-am știut ce să-i spun.

Mama locuia singură, la două sate distanță. Avea pensie mică și o ajutaserăm mereu: lemne, facturi, cumpărături. Nu ținusem niciodată socoteala.

După îmbolnăvirea Marei, am crezut că va înțelege de ce nu mai pot veni în fiecare duminică.

— Pentru spital ai timp. Pentru mine, nu.

Prima dată am plâns. A doua oară m-am scuzat. După aceea, am început să-i trimit bani ca să se termine cearta.

Ba se stricase televizorul, ba vecina îi spusese de niște perdele la reducere. Ceream bonuri doar în mintea mea. Cu voce tare spuneam: „Bine, mamă, văd eu”.

Într-o zi, Mara m-a auzit certându-mă cu ea și m-a întrebat dacă bunica era supărată fiindcă noi cheltuiam prea mult.

— Nu, puiule. Tu n-ai făcut nimic rău.

A dat din cap, dar seara a refuzat iaurtul pe care îl ceruse.

Atunci mi-a fost rușine de mine. Copilul meu ajunsese să creadă că trebuie să economisească din mâncare.

Reparația acoperișului era reală. Plouase mult, iar pe tavanul mamei apăruse o pată. Dar cei trei mii de lei ni-i ceruse fără deviz, fără să întrebe când aveam nevoie de ei.

Noi trebuia să achităm o analiză recomandată înaintea următoarei decizii de tratament și să cumpărăm medicamentele prescrise pentru acasă. Programarea prin sistemul public era prea târziu pentru calendarul stabilit de medic.

— Pot să-l rog pe unchiul Vasile să vină, i-am spus. Pune o prelată până găsim o soluție. Acum nu-ți dau banii.

— Adică mă lași să-mi cadă casa în cap?

— Nu. Îți ofer alt ajutor.

A tăcut câteva secunde.

— Dacă trăia taică-tu, nu mă tratai așa.

Mi s-a strâns stomacul. Tata murise de șase ani și încă nu puteam să-i aud numele într-o ceartă.

Radu a intrat în bucătărie cu bluza Marei udă în mână. S-a uitat la mine, apoi la bani. Nu mi-a cerut nimic. Tocmai liniștea lui m-a făcut să mă aud spunând:

— Nu mai folosim numele tatei. Și nu mai iau de la Mara ca să nu te superi tu.

— Să ții minte că ai o mamă!

— Țin minte. Dar și Mara are una.

Am închis. Tremuram atât de tare, că am scăpat telefonul lângă scaun.

A doua zi, mătușa Doina m-a sunat să mă întrebe de ce o abandonez pe mama. I-am trimis lista cheltuielilor și am rugat-o să mă ajute cu acoperișul. Nu m-a mai certat.

Unchiul Vasile a pus prelata. Eu i-am scris mamei că o voi suna duminica, dar că voi încheia orice discuție cu reproșuri sau cereri de bani. Apoi i-am oprit notificările.

Joi, Mara a adormit pe bancheta din spate înainte să ieșim din Buzău. Aveam analiza programată și banii întregi în portofel. Mi-era dor de mama, deși eram încă supărată pe ea.

Încă mă doare că a trebuit să pun limita asta. Dar cum aș fi putut să-mi cer iertare de la copilul meu pentru că n-am pus-o?