M-a făcut să cred că îmi pierd mințile, iar când am deschis ușa dormitorului mi s-a rupt viața în două
„Iar începi, Irina? Ți-am zis că doamna Florica vede și morți pe scară dacă stă prea mult la geam.”
Așa a țipat la mine Vlad, cu mâna pe clanță și cu ochii ăia reci pe care nu-i mai recunoșteam. Eu stăteam în bucătărie, cu caserola de ciorbă încă în mână, și simțeam cum îmi tremură degetele.
Cu o oră înainte, mă oprise doamna Florica între etaje.
„Mamă, să nu te superi pe mine, dar eu dacă aș fi în locul tău, aș fi atentă. De două ori săptămâna asta am văzut o femeie tânără intrând la voi. Brunetă, cu geantă bej. A stat și câte o oră.”
Am râs atunci. Un râs din ăla prost, de om care nu vrea să audă.
„Sigur ați greșit apartamentul.”
Ea s-a uitat lung la mine.
„Stau aici de treizeci și opt de ani. Știu cine intră și cine iese.”
Când l-am confruntat pe Vlad, nici măcar n-a părut surprins. S-a enervat direct.
„Tu te auzi ce spui? O babă care n-are ocupație îți bagă prostii în cap și tu vii să mă acuzi?”
„Nu te acuz, doar te întreb.”
„Ba da, mă acuzi. Și sincer, în ultima vreme nu mai ești bine. Ești obosită, stresată. Poate ai nevoie de ceva pentru calmare.”
Pentru calmare.
Țin minte perfect cum a spus-o. Cu voce joasă, aproape grijulie. De parcă îi păsa. De parcă problema eram eu.
Am tăcut. Și din clipa aia a început iadul ăla mic și zilnic. Dacă întrebam de ce nu răspunde o oră la telefon, îmi spunea că exagerez. Dacă observam un parfum ciudat pe perna din dormitor, râdea.
„Ți se pare.”
Dacă îi ziceam că paharul din chiuvetă nu era al meu și nici al lui, oftează lung.
„Irina, pe bune acum. Te uiți prea mult la mizerii pe internet.”
Am început să mă îndoiesc de mine. Poate chiar eram prea tensionată. Lucram la o farmacie, ture lungi, picioarele umflate, capul vraiște. Poate doamna Florica chiar încurcase ușa. Poate parfumul îl simțisem aiurea. Poate paharul era de săptămâna trecută. Omul, când e iubit de cine nu trebuie, înghite orice. Și eu am înghițit.
Mama a simțit prima că ceva nu e în regulă.
„De ce vorbești așa încet?” m-a întrebat într-o seară la telefon. „Tu nu vorbeai așa.”
„Sunt obosită, mamă.”
„Nu. Ești stinsă.”
N-am vrut să-i spun. Mi-era rușine. Mai ales că pentru toată lumea Vlad era bărbatul bun. Glumeț, săritor, „familist”. Îi cărase plasele doamnei de la trei, îl ajutase pe tata cu centrala, venea de Crăciun cu cozonac și vin. Cine m-ar fi crezut pe mine când el îmi repeta zilnic că am devenit paranoică?
În ziua aia, șefa m-a lăsat să plec mai devreme. Se stricase sistemul și nu aveam ce face. Am luat autobuzul până acasă și, pe drum, nu știu de ce, m-a apucat o neliniște din aia urâtă. Mi-am zis că exagerez iar. Uite, exact cum zice el.
Când am ajuns, era liniște pe scară. Prea liniște.
Am deschis ușa încet. În hol erau pantofi de damă. Nu erau ai mei.
Negri, cu toc mic, puși grăbit lângă cuier.
În secunda aia mi s-a golit tot corpul. Nici n-am plâns. Nici n-am țipat. Am mers până la dormitor ca un om care știe deja, dar încă speră să nu fie adevărat.
Ușa era întredeschisă.
L-am văzut pe Vlad în pat. Cu o femeie peste el. Părul ei împrăștiat pe perna mea. Pe perna mea.
Nu știu ce zgomot am scos, dar ea s-a ridicat prima și și-a tras pătura la piept. Vlad a înjurat și a sărit din pat.
„Irina, stai, pot să explic.”
Am început să râd. Un râs care mă speria și pe mine.
„Să explici ce? Că doamna Florica vede morți pe scară?”
El a încercat să vină spre mine.
„Nu e ce crezi.”
„Nu? Atunci spune-mi ce e. Că iar mi se pare? Că sunt obosită? Că am nevoie de calmante?”
Atunci a tăcut. Doar s-a uitat la mine. Și în tăcerea aia am înțeles tot. Nu doar că mă înșela. Mă mințise în față, zi după zi, până aproape am ajuns să mă tem de propria minte.
Femeia aia se îmbrăca tremurând. Era și ea palidă. La un moment dat a șoptit:
„Eu… eu nu știam că…”
„Te rog să pleci”, i-am zis.
N-am mai vrut să aud nimic.
Am luat două genți mari, am băgat în ele haine, actele, niște fotografii cu mine dinainte să-l cunosc și încă o bluză de-a mamei pe care o țineam prin casă. Vlad mă urma din cameră în cameră.
„Irina, nu distruge tot pentru o greșeală.”
M-am întors atunci și cred că niciodată n-am vorbit mai clar.
„Nu tu m-ai distrus când m-ai înșelat. Tu m-ai distrus când m-ai făcut să cred că o iau razna.”
A rămas nemișcat.
Am ieșit din apartament cu gențile atârnând greu și cu inima făcută praf. Pe scară, doamna Florica a deschis ușa încet. Când m-a văzut, n-a zis „ți-am spus eu”. Doar a venit și mi-a luat o geantă din mână.
La ai mei am ajuns seara. Tata a deschis poarta, s-a uitat la mine, la bagaje, și n-a întrebat nimic. A luat una dintre genți și a zis doar:
„Hai în casă, mamă.”
Atât mi-a trebuit. În bucătăria lor mică, cu fața de masă din mușama și miros de ceai de tei, am plâns cum n-am plâns în toată căsnicia mea.
Acum dorm în camera mea veche, între dulapul cu cărți și perdelele puse de mama acum zece ani. Și încerc să pun cap la cap nu doar trădarea, ci și toate lunile în care am fost făcută să cred că problema sunt eu.
Spuneți-mi sincer, cum mai înveți să ai încredere în tine după ce omul de lângă tine îți mută adevărul de sub picioare?
Și voi ați pleca imediat, sau ați mai asculta explicații de la un om care v-a mințit uitându-se în ochii voștri?