„Mamă, nu ne poți lăsa fără avansul pentru apartament!” Eu eram pe patul de spital, iar copiii mei îmi făceau deja socotelile

— Mamă, te rog să nu începi tocmai acum. Dacă nu virăm avansul până vineri, pierdem apartamentul.

Livia stătea lângă patul meu de spital cu telefonul în mână. Eu încercam să desfac o sticlă de apă. Aveam degetele umflate, branula mă trăgea de piele, iar capacul îmi aluneca între palme. Fiica mea urmărea pe ecran un mesaj de la agentul imobiliar. Când sticla mi-a căzut pe pătură, a ridicat-o, a pus-o nedesfăcută pe noptieră și a continuat:

— Ai zis că ne ajuți. Ne-am bazat pe tine.

Cu o noapte înainte, o vecină chemase ambulanța fiindcă mă găsise pe scara blocului, așezată pe treapta dintre etaje, cu sacoșa de pâine între genunchi. Inima îmi bătea atât de repede, încât nu mai puteam spune o propoziție întreagă. În dimineața aceea, medicul încă nu hotărâse când mă externează.

— Livia, poți să-mi desfaci apa?

A oftat, scurt, ca atunci când îi ceream în copilărie să lase televizorul și să vină la masă.

— Sigur că pot. Dar trebuie să discutăm și lucrurile serioase.

Am privit-o și, pentru prima dată, mi-a fost frică de propriul meu copil. Nu că mi-ar fi făcut rău cu mâna ei. Mi-a fost frică de cât de puțin mai conta că mă durea ceva.

Mă numesc Rodica și am lucrat treizeci și opt de ani la contabilitatea unei fabrici de confecții. Am crescut doi copii, pe Livia și pe Sorin, într-un apartament cu două camere din Ploiești. Soțul meu, Doru, a fost electrician. N-am avut niciodată mulți bani, dar aveam obiceiul să ne adunăm seara în bucătărie, chiar și când cina însemna cartofi fierți și brânză.

După moartea lui, bucătăria a rămas prea liniștită. Puneam uneori două căni pe masă și îmi dădeam seama abia când turnam ceaiul. Copiii veneau mai des la început. Sorin schimba câte un bec, Livia îmi aducea iaurturi și mă certa că nu mănânc. Apoi au început să se grăbească. Aveau serviciu, rate, copii, drumuri. Le găseam eu scuze înainte să apuce să mi le spună.

Când am vândut casa părinților mei de la țară, am împărțit o parte din bani. Sorin avea restanțe la credit după câteva luni fără serviciu. Livia plătea o chirie mare și spunea mereu că banii se duc într-o locuință care nu va fi niciodată a ei. Am păstrat douăzeci și șase de mii de euro într-un depozit. Doru mă rugase, înainte să moară, să nu rămân niciodată fără o rezervă.

— Să nu trebuiască să ceri bani pentru o măsea sau pentru o operație, Rodico. Știi cum e să depinzi de bunăvoința altuia.

Știam. Mama mea trăise ultimii ani numărând pensia până la următoarea rețetă. Totuși, după ce am rămas văduvă, rezerva aceea a început să mi se pară aproape rușinoasă. Eu aveam bani în bancă, iar copiii aveau necazuri.

Mai întâi am plătit grădinița nepotului meu, Tudor, pentru două luni. Apoi am plătit-o aproape un an. După aceea, mașina lui Sorin a avut nevoie de reparații. Au urmat o centrală stricată, niște analize, o excursie cu școala. Nu toate cheltuielile erau urgente, dar mie îmi era greu să fac deosebirea când îi auzeam spunând: „Mamă, nu știu cum ne descurcăm luna asta.”

Nici eu n-am fost nevinovată în felul în care ne obișnuiserăm. Când treceau prea multe zile fără un telefon, sunam și întrebam dacă le trebuie ceva. Dacă spuneau că da, mă bucuram că am un motiv să-i văd. Făceam sarmale, puneam caserolele în sacoșe și strecuram câte un plic lângă ele. Îmi spuneam că ajut. Uneori, după ce plecau, rămâneam cu mâna pe clanță și mă întrebam de ce mă simțeam tot părăsită.

Într-o duminică, îi chemasem pe amândoi la masă. Pregătisem friptură, salată de vinete și prăjitura cu vișine pe care o făceam când erau mici. Livia a anunțat la prânz că nu mai ajunge. Sorin a venit singur, a mâncat în douăzeci de minute și m-a întrebat dacă puteam să-l împrumut până la salariu.

— Nu mai stai puțin? l-am întrebat.

— Mamă, sunt rupt. Vreau și eu să prind două ore acasă.

I-am dat banii. După ce a plecat, am strâns cele patru farfurii curate de pe masă. Pe a mea am lăsat-o acolo până seara.

Cu trei săptămâni înainte să ajung la spital, Livia îmi spusese despre apartament. Găsise unul cu trei camere, într-un bloc mai vechi, aproape de școala lui Tudor. Pentru avans îi mai trebuiau optsprezece mii de euro.

— E ultima dată când îți cer ceva atât de mare, îți promit.

— Nu știu, Livia. E aproape tot ce mi-a rămas.

— Dar ai pensie. Și apartamentul tău e plătit. Noi de unde să mai strângem?

Am spus că o să mă gândesc și că voi încerca s-o ajut. Ea a auzit un „da”. Eu n-am avut curaj să-l rostesc pe „nu”. Am lăsat-o să vorbească despre perdele și camera copilului, mulțumită că stătea de aproape o oră la telefon cu mine.

La spital, după ce a plecat, am rugat o infirmieră să-mi apropie paharul. Femeia mi-a potrivit și perna, fără să-i cer. Am început să plâng cu o rușine pe care nici acum nu știu s-o explic. Nu plângeam fiindcă eram singură în salon. Plângeam fiindcă un om care nu mă cunoștea observase că nu ajungeam la apă.

Sorin a venit în seara aceea. Mi-a adus papuci și încărcătorul telefonului. M-a întrebat ce spusese medicul, iar eu m-am agățat de întrebarea lui.

— Trebuie tratament, controale. Și o vreme ar fi bine să nu stau singură, până mă obișnuiesc cu pastilele.

A dat din cap, apoi s-a uitat spre ușă.

— Livia zice că te-ai răzgândit cu banii.

— Nici măcar nu am apucat să mă hotărăsc.

— Ea a făcut deja planuri. Poate îi dai o parte și vedem noi după aceea cum te ajutăm.

— Tu poți să stai la mine două nopți după externare?

S-a încruntat.

— Săptămâna asta chiar nu pot. Am schimbul de dimineață, trebuie să mă trezesc devreme.

— Atunci Livia?

— Vorbește cu ea. Dar știi cât de greu îi e cu Tudor.

M-am întors cu fața spre geam. În curtea spitalului, cineva își ținea mama de cot și mergea foarte încet spre poartă. I-am urmărit până n-am mai putut să-i văd.

Nu voiam să renunțe copiii mei la serviciu. Nu voiam să se mute înapoi cu mine și nici să-mi ceară voie pentru viața lor. Voiam doar să nu fie întotdeauna atât de ușor de explicat de ce eu puteam aștepta.

M-a luat acasă Ileana, vecina de la trei. Ea îmi găsise sacoșa pe scară și tot ea îmi adusese cămașa de noapte la spital. A stat cu mine prima noapte. Când m-am trezit speriată și am aprins veioza, am găsit-o dormind pe fotoliu, cu o pătură până la bărbie. Dimineața mi-a făcut un ou fiert și m-a întrebat unde țin sarea. N-a spus că se sacrifică. Tocmai de aceea m-a durut și mai tare.

Vineri, Livia a venit cu Sorin. Mi-am dat seama de pe hol că discutaseră înainte. Ea ținea geanta strânsă sub braț, el evita să mă privească.

— Trebuie să știm astăzi, a spus ea. Nu mai putem amâna.

Pe masă aveam rețeta, tensiometrul și o foaie pe care calculasem cât mă costau medicamentele, întreținerea și câteva ore de ajutor pe săptămână, dacă aveam să mai am nevoie.

— Nu pot să-ți dau optsprezece mii de euro.

Livia a rămas nemișcată.

— Cât poți?

— Două mii. Un dar, nu un împrumut. Atât pot să dau fără să mă tem că rămân descoperită.

— Cu două mii nu fac nimic, mamă.

Mi-am ținut mâinile sub masă, fiindcă începuseră să tremure.

— Atunci îmi pare rău.

— Ai banii. Nu e că nu poți. Nu vrei.

— Da, am spus, și cuvântul m-a speriat chiar și pe mine. Nu vreau să rămân fără economiile mele.

Sorin s-a așezat.

— Nu rămâi pe drumuri. Ne ai pe noi.

M-am uitat la sacoșa Ilenei, rămasă lângă frigider. Îmi adusese cartofi, mere și pâine.

— Când am avut nevoie de două nopți, n-ați putut niciunul.

— Deci asta e, a izbucnit Livia. Ne pedepsești fiindcă n-am stat aici? Vrei să cumpărăm apartamentul cu prețul statului la căpătâiul tău?

— Nu. Dar nici eu nu vreau să-mi cumpăr locul în viața voastră.

A urmat o tăcere urâtă. De pe casa scării se auzea un copil coborând în fugă și o femeie strigându-i să nu sară treptele.

— Ne scoți ochii cu tot ce ai făcut pentru noi, a spus Sorin.

— Nu vă cer nimic înapoi.

— Atunci de ce ții socoteala?

N-am știut să răspund imediat. Pentru că, într-un fel, avea dreptate. Ținusem minte fiecare vizită grăbită, fiecare zi de naștere amânată, fiecare apel încheiat după ce confirmam că trimisesem banii. Le adunasem fără să spun nimic, apoi așteptam să înțeleagă singuri cât mă apăsau.

— Trebuia să vorbesc mai devreme, am spus. Aici am greșit. Dar dacă am tăcut până acum, nu înseamnă că trebuie să tac mereu.

Livia a început să plângă. Mi-a povestit despre proprietarul care le mărise chiria, despre Tudor care își dorea un birou al lui, despre teama că nu vor mai primi un credit la fel de bun. O ascultam și simțeam cum mi se înmoaie hotărârea. Îmi venea să mă ridic, să iau telefonul și să fac transferul. Aș fi oprit plânsul ei în câteva minute. Știam exact cum.

Dar mă vedeam apoi singură, peste o lună, cu un extras de cont aproape gol și aceeași teamă de a suna ca să nu deranjez.

— Te cred că îți este greu, i-am spus. Nu cred că vreau prea mult dacă păstrez bani pentru îngrijirea mea.

A plecat fără să mă îmbrățișeze. Sorin a rămas câteva clipe în prag.

— Nu te mai recunosc, mamă.

După ce s-a închis ușa, am mers până în baie și am vomitat. Apoi m-am așezat pe marginea căzii și am plâns până m-a durut capul. Nimeni nu-mi spusese că o hotărâre luată pentru binele meu putea să doară atât de tare.

Au urmat aproape două luni în care Livia mi-a răspuns doar prin mesaje scurte. Au pierdut apartamentul acela. N-au pierdut un avans plătit, fiindcă încă nu semnaseră, dar pentru ea eu eram cea care le închisese ușa unei vieți mai bune. Sorin suna duminica și vorbea despre vreme, despre prețul benzinei, despre orice în afară de noi.

Eu am început recuperarea, am schimbat încuietoarea care se bloca și am plătit o femeie recomandată de Ileana să mă ajute la curățenie de două ori pe lună. Mi se părea ciudat să cheltuiesc pentru mine. Înainte să cumpăr o pereche de pantofi comozi, am stat zece minute cu cutia în brațe, întrebându-mă dacă cei vechi nu mai țineau un sezon.

Cel mai greu era seara. Deschideam conversația cu Livia și scriam: „Poate mai găsim o soluție.” Apoi ștergeam. Nu fiindcă nu-mi păsa unde locuia, ci fiindcă știam că aș fi promis orice numai să nu mai fie supărată pe mine.

Într-o sâmbătă, Tudor m-a sunat de pe telefonul ei.

— Bunico, tu ești certată și cu mine?

M-am sprijinit de blatul din bucătărie.

— Nu, dragul meu. Cu tine nu sunt certată deloc.

— Atunci de ce nu mai vii?

Am închis ochii. Îmi fusese atât de teamă să nu par că mă milogesc, încât mă retrăsesem și din viața lui.

— Pot să vin mâine, dacă sunteți acasă.

Am auzit-o pe Livia în fundal spunând că sunt. Atât. Dar a doua zi m-am dus.

N-a fost o împăcare ca în filme. Am băut cafea la masa lor îngustă, iar Tudor mi-a arătat un caiet de matematică. Livia a spălat vasele deși erau doar trei căni. Când m-am ridicat să plec, m-a întrebat dacă mai am amețeli.

— Mai rar, i-am răspuns.

A dat din cap și mi-a întins fularul. N-am îmbrățișat-o. Nici ea pe mine. Totuși, întrebarea aceea m-a ținut cald tot drumul spre casă și m-am supărat puțin pe mine pentru cât de puțin îmi trebuia.

Acum ne vedem din nou, dar între noi au rămas lucruri nerostite. Livia crede încă că aș fi putut face mai mult. Eu cred că făcusem deja prea mult fără să recunosc cât mă costa. Sorin mi-a reparat un robinet și, pentru prima dată după multă vreme, a rămas să bem un ceai. Am vorbit despre tatăl lui. Când a plecat, n-am mai căutat portofelul.

Nu știu dacă am crescut copii nepăsători sau dacă ne-am lăsat cu toții prinși într-un obicei pe care eu însămi îl hrănisem. Știu doar că vreau să-i ajut în continuare, dar vreau și să pot spune că mi-e frică, că sunt obosită, că am nevoie de ei, fără ca discuția să se întoarcă imediat la ce mai pot oferi.

Sunt încă mama lor și îi iubesc la fel. Dar oare datoria mea de a-i sprijini trebuie să fie mai mare decât dreptul meu de a mă simți iubită, nu doar folositoare?