Am crezut că banii trimiși lunar sunt de ajuns, până când l-am găsit pe tata singur, fără acte și aproape uitat în propria casă

— Lasă, măi, tată, că rezolvi mâine. Mergi la bancă, apoi la evidența populației. Nu e chiar capăt de lume.

Asta i-am zis. Sec, grăbit, cu ochii în laptop și cu telefonul prins între umăr și obraz, în timp ce în jurul meu colegii vorbeau peste pereții de sticlă ai biroului din București despre deadline-uri, campanii și ședințe.

La capătul celălalt s-a lăsat liniștea.

— Nu mai pot singur, Marius, a zis tata, atât de încet că aproape n-am auzit.

Și tot n-am înțeles. Sau poate n-am vrut.

Eu trimiteam bani în fiecare lună. Îi plăteam lemnele iarna, îi mai comandam câte ceva, îl sunam duminica, uneori și mai rar. De Crăciun și de Paște mergeam la Făgetu Nou, orășelul ăla mic în care am crescut, stăteam două zile și mă întorceam convins că mi-am făcut datoria.

A doua zi, la birou, i-am povestit lui Cătălin, colegul meu, mai mult enervat decât îngrijorat.

— Iar m-a sunat tata. Și-a pierdut buletinul, cardul, tot. Parcă le înghite pământul numai lui.

Cătălin s-a uitat la mine lung.

— Când ai fost ultima oară la el, așa, fără să fie sărbătoare?

Am râs scurt.

— Nu știu. Acum câteva luni.

— Câteva luni? Marius, omul e singur. Tu auzi cum vorbești?

M-a enervat atunci. Mi s-a părut că se bagă unde nu-i fierbe oala. Dar toată ziua mi-a rămas în cap tonul lui. Omul e singur.

Vineri seara m-am urcat în mașină fără să-i spun. Am ajuns târziu, aproape de miezul nopții. Strada era pustie, doar lumina galbenă de la stâlp bătea strâmb peste poarta ruginită. Când am intrat în curte, am simțit miros de umezeală și fum stătut.

Am bătut în geam.

Tata a deschis greu. Slăbise. Mult. Purta același pulover gri de acum doi ani, lăsat în coate, și avea barba crescută neuniform, de parcă uitase în ce zi e.

— Marius? Ce-i cu tine aici?

În casă m-a lovit frigul. Nu frig de afară. Frig de casă nelocuită, de camere închise și viață lăsată pe jumătate. În bucătărie, faianța era pătată, aragazul murdar, pe masă o pâine întărită și două pastile scoase din folie. În hol, o găleată sub o pată udă din tavan.

M-am uitat la el și, nu știu de ce, primul lucru pe care l-am spus a fost:

— De ce nu mi-ai zis că e în halul ăsta?

A ridicat din umeri.

— Ți-am zis. Da’ tu mereu erai ocupat.

M-a durut mai tare decât dacă m-ar fi certat.

În dimineața următoare am început să caut actele. Prin sertare, prin buzunare, prin cărți vechi, chiar și în cutia cu facturi. Nimic. Cardul dispăruse, buletinul la fel, cuponul de pensie nu mai știa unde e. Tata se încurca în explicații, se oprea, ofta, își freca fruntea.

— Cred că le-am avut când m-am dus la farmacie… sau poate la piață… Nu mai știu.

— Cum să nu știi, tată? Cum?

Am ridicat vocea. El a tăcut imediat. S-a așezat pe scaun și s-a uitat în jos, ca un copil prins cu greșeala.

— Mă mai ia cu amețeală, Marius. Mai uit.

Atunci mi s-a făcut rușine. O rușine cum n-am simțit în viața mea.

Luni am umblat cu el pe drumuri. Mai întâi la bancă. Coadă, număr de ordine, explicații, cereri. Tata obosise după zece minute. Se ținea de tejghea și încerca să pară demn.

— Domnul trebuie să aibă act de identitate valabil, mi-a spus sec funcționara.

— Tocmai asta vă spunem, că l-a pierdut.

— Atunci întâi la evidența populației.

La evidența populației, altă coadă. Altă față plictisită. Altă listă de acte. Certificat de naștere, certificat de căsătorie, taxă, declarație. Certificatul de căsătorie era al părinților mei, mama murise de opt ani, iar tata nici nu mai știa în ce dulap l-a pus.

Pe la prânz tremura de oboseală și de nervi.

— Hai acasă, lasă-le dracului, mi-a zis.

— Nu pot să le las dracului, tată! Dacă eu plec, tu ce faci?

M-a privit lung. Foarte lung.

— Asta zic și eu.

Am rămas blocat. În mijlocul trotuarului, cu mapa de acte în mână și cu telefonul vibrând încontinuu de la birou. Șefa îmi scria că luni aveam prezentare importantă, că nu pot lipsi, că trebuie să aleg ce prioritizez. Ce să prioritizez. Cuvânt frumos, rece.

În seara aia am stat amândoi în bucătărie, cu becul chior deasupra mesei. El rupea din pâine încet. Eu mă uitam la mâinile lui. Asprite, crăpate, mâinile alea care m-au ținut de ceafă când eram mic și aveam febră, care au cărat saci, au schimbat roți, au făcut gardul casei.

— De ce nu mi-ai spus mai clar? am întrebat.

A oftat.

— Ți-am tot dat semne. Că se strică acoperișul. Că mă dor picioarele. Că nu prea mai ies. Da’ tu, când sunai, erai pe fugă. Și mi-a fost rușine să insist. Să nu zici că te agăț de gât.

Mi s-a strâns stomacul.

Eu chiar asta crezusem uneori. Că exagerează. Că bătrânii se plâng. Că dacă îi trimit bani, e suficient. Numai că banii nu-i căutau actele. Banii nu-i țineau de urât. Banii nu vedeau tavanul care curgea și frigul din camere.

Mi-am prelungit concediul medical, apoi am lucrat câteva zile de acolo, de la masa din bucătărie. Am refăcut actele, am schimbat butucul de la ușă, am chemat un om pentru acoperiș, am curățat prin casă, i-am pus medicamentele în cutii separate pe zile. N-am rezolvat tot. Nici pe departe.

Cel mai greu a fost să recunosc în fața mea că nu tata mă dezamăgise, ci eu pe el.

Acum merg mai des. Nu cât ar trebui, dar merg. Și de fiecare dată când plec spre București, îl văd în poartă cum ridică mâna și încearcă să pară mai puternic decât e.

Spuneți-mi voi, când începe de fapt abandonul? Când nu mai suni, sau când te convingi că banii pot ține loc de prezență?

Și dacă ați fost în locul meu, cum ați împărțit viața între părinții rămași acasă și tot ce vă trage de mânecă în orașul mare?