Am încetat să mai fac totul în casă, iar în patru zile căsnicia mea a ajuns la un pas de ruptură

— Iar începi? mi-a zis Cătălin, fără să-și ridice ochii din telefon. Dacă aveai nevoie de ajutor, puteai să-mi spui.

Am rămas cu caserola de ciorbă în mână și cu ușa frigiderului deschisă. Înăuntru era aproape gol. Două ouă, o jumătate de lămâie uscată, niște muștar și laptele copilului, expirat de o zi. În chiuvetă se ridicau farfuriile una peste alta, lipite de sos și firimituri. Din sufragerie se auzea Andrei:

— Mama, mâine îmi trebuie carton colorat! Și proiectul la geografie!

Iar Mara țipa din cameră că nu-și găsește treningul pentru sport.

Atunci am simțit ceva urât în piept. Nu furie din aceea care trece repede. Altceva. O oboseală atât de adunată, încât m-am auzit spunând foarte calm:

— Nu. De data asta nu-ți mai spun.

Cătălin a ridicat capul și a râs scurt.

— Hai, Irina, nu dramatiza.

Nu dramatizam. Eram terminată.

De ani de zile eu țineam casa asta în picioare. Nu doar spălat, gătit și cumpărături. Eu știam când trebuie plătită întreținerea, eu observam că Mara rămâne mică la ghete, eu îmi aminteam de serbarea lui Andrei, de dentist, de vaccin, de caiete, de pachetul pentru școală, de faptul că maică-sa avea programare la cardiologie și trebuia s-o luăm. Eu eram agenda vie a familiei.

El zicea mereu același lucru:

— Dacă-mi spui, fac.

Dar eu de ce trebuia să văd tot, să țin minte tot, să cer tot?

În seara aia n-am mai făcut nimic. Am închis frigiderul și m-am dus în dormitor. Atât.

A doua zi n-am spălat nicio farfurie. N-am făcut listă de cumpărături. N-am verificat ghiozdanele. Cătălin a plecat la muncă liniștit, convins probabil că mă „calmez”. Eu m-am dus și eu la serviciu, la contabilitate, cu capul greu și cu un nod în gât.

Seara, când am ajuns, m-a lovit mirosul din bucătărie. Vasele erau tot acolo. Pe masă, o cutie goală de pizza.

— Le-am luat copiilor de mâncare, mi-a spus el, de parcă merita aplauze.

— Și pentru mâine?

A ridicat din umeri.

— Mai vedem.

Mai vedem.

În a treia zi, Mara a plecat la școală fără echipament. A plâns în fața ușii.

— Mami, de ce nu m-ai întrebat?

Mi s-a rupt inima, dar am înghițit.

— Întreabă-l și pe tata, iubita mea.

Cătălin s-a enervat.

— Ce faci acum? Îi întorci pe copii împotriva mea?

— Nu. Doar nu te mai protejez.

În aceeași seară, Andrei a venit cu un 4 la geografie. Proiectul lui era nefăcut. A trântit ghiozdanul și a început să plângă nervos, cum plâng băieții când încearcă să pară mari.

— La ceilalți le fac părinții! Numai la mine nimeni nu știe nimic!

Nimeni.

Cuvântul ăla a tăiat direct.

În a patra zi, nu mai aveam pâine, detergent, hârtie igienică și aproape nici răbdare. Cătălin a deschis dulapul din baie și a strigat:

— Irina! Serios? Nici hârtie n-avem în casă?

Atunci am explodat.

— Nu, Cătălin, nu avem! Pentru că hârtia aia nu apare magic! Nici mâncarea, nici hainele curate, nici ghiozdanele făcute, nici programările, nici viața copiilor! Eu le fac! Eu le văd! Eu le țin pe toate în cap până simt că-mi crapă mintea!

A aruncat prosopul pe jos.

— Și eu ce fac? Muncesc degeaba? Vin obosit acasă!

— Și eu unde mă duc? La salon? Eu tot din muncă vin! Numai că după serviciu începe tura a doua! Și a treia! Și tu stai și aștepți instrucțiuni ca un musafir în propria casă!

Copiii amuțiseră pe hol. Mara stătea lipită de perete, cu ochii mari. Când am văzut-o, mi-a venit să plâng și mai tare.

Cătălin a vrut să mai spună ceva, dar s-a oprit. S-a uitat în jur. La hainele nestrânse. La masa plină de ambalaje. La chiuveta murdară. La frigiderul aproape gol. La copiii obosiți și speriați.

Pentru prima dată, chiar s-a uitat.

Și vocea lui s-a schimbat.

— Eu… nu mi-am dat seama că sunt atât de multe.

Am râs, dar urât, din ăla care te doare.

— Cum să nu-ți dai seama? Trăiești aici.

A doua zi și-a luat liber două ore. S-a dus la supermarket cu listă făcută de el. A sunat diriginta lui Andrei. I-a cumpărat Marei echipament nou. A spălat vasele, prost, cu urme de grăsime, dar le-a spălat. Seara s-a așezat lângă mine pe canapea și, pentru prima dată după mult timp, n-a venit cu explicații. A venit cu rușine.

— M-am purtat ca și cum tu erai responsabilă de tot și eu doar „te ajutam”. De fapt, eu trebuia să fiu parte din tot. Nu ajutor.

N-am știut ce să răspund imediat. Eram încă rănită. Și adevărul e că nu repari ani de nepăsare în două zile.

Am scos un caiet și am scris tot. Facturi, cumpărături, școală, doctori, curățenie, gătit, haine, ședințe cu părinții, cadouri pentru aniversări, vaccinări, tot. Când a văzut lista, a tăcut lung.

— Asta faci tu într-o săptămână?

— Asta țin eu în cap într-o săptămână.

Acum avem împărțite clar lucrurile. El se ocupă de cumpărături, de temele cu Andrei și de tot ce ține de sportul Marei. Eu nu mai verific totul în urma lui. Sau mă rog, încerc. Ne mai certăm, da. Mai uită. Mai scap și eu replici acide. Dar ceva s-a rupt atunci și, ciudat, tot atunci a început și să se repare.

Cel mai tare m-a durut că a trebuit să las casa să cadă ca să fiu văzută. Dar poate că altfel nu s-ar fi trezit niciodată.

Spuneți-mi sincer, voi cum ați fi făcut în locul meu? Trebuie oare să ajungi la marginea divorțului ca omul de lângă tine să înțeleagă ce duci, zi de zi?