Mama m-a rugat „doar pentru puțin”, dar în garsoniera mea au intrat haosul, pretențiile și un nepot care s-a purtat ca stăpânul casei

— Tu chiar vrei să le las în stradă? mi-a țipat mama la telefon, exact când stăteam în mijlocul bucătăriei mele de doi pași și mă uitam la singura oală curată pe care o mai aveam.

Am închis ochii o secundă. În chiuvetă erau farfurii nespălate de dimineață, pe masă firimituri, iar pe canapea dormea Mihai, nepotul mătușii Viorica, cu picioarele întinse și adidașii murdari sprijiniți de perna mea decorativă. Perna mea. În casa mea.

— Mamă, e a treia săptămână. Ai zis că stau câteva zile.

— Și ce să fac eu, Andreea? Sora mea n-are unde să se ducă. Au fost evacuați. Fii și tu om.

Om fusesem. Prea om.

Totul începuse într-o duminică seara. Mama m-a sunat plângând. Mătușa Viorica fusese dată afară din chirie. Proprietarul vânduse apartamentul, ea nu mai putuse plăti restanțele, iar fiul ei, Mihai, de 24 de ani, „își caută și el de lucru”, cum tot repeta toată lumea de parcă asta îl scuza de orice.

Eu stau într-o garsonieră în Drumul Taberei. Mică. Pat, canapea, o bucătărie îngustă, o baie și un balcon închis în care țin detergentul și borcanele de la mama. Muncesc la un salon de manichiură și trag de bani de la o lună la alta. Nu înot în lux. Dar am muncit pentru liniștea mea. Pentru ordinea mea.

Când au venit, Viorica a intrat cu două sacoșe și cu privirea aia umilită, de om care a obosit să se mai explice. Mi s-a rupt inima.

— Stăm și noi puțin, mamă. Până ne punem pe picioare.

Mihai nici măcar nu m-a privit bine.

— Aveți wifi, da?

Atunci ar fi trebuit să-mi dau seama.

În primele zile am tăcut. Mătușa mai spăla câte ceva, mai făcea o ciorbă. Dar Mihai… Doamne. Venea noaptea târziu, trântea ușa, lăsa lumina aprinsă, făcea dușuri lungi de ziceai că plătea el întreținerea. Îmi lua mâncarea fără să întrebe.

O dată am venit obosită de la muncă și am găsit în tigaia mea ultima bucată de piept de pui, făcută praf.

— Mihai, ăsta era prânzul meu pe mâine.

A ridicat din umeri, cu telefonul în mână.

— Lasă că-ți iei altul.

Altul din ce?

Facturile au crescut. Apa, curentul, gazul. Eu le plăteam. Eu cumpăram hârtie igienică, detergent, pâine. El stătea toată ziua pe canapea, pe TikTok sau în jocuri, și dacă îi spuneam ceva, ofta de parcă eu îl deranjam pe el.

Într-o seară, am intrat în casă și am simțit miros de țigară.

Am încremenit.

— Cine a fumat aici?

Mihai era la geam, relaxat.

— Am dat pe balcon.

— Pe balconul închis, Mihai! Intră tot în casă!

— Bine, mă, ce te agiți așa?

Ce mă agitam? În casa mea mirosea a fum, perdeaua mea avea o gaură mică arsă, iar mătușa Viorica s-a uitat la mine de parcă eu făceam scandal din nimic.

— Andreea, nu-l mai lua așa. E și el stresat.

Atunci ceva s-a rupt în mine. Încet, dar clar.

Mama mă suna zilnic.

— Mai rabdă puțin.

— Cât, mamă? Cât?

— E familie.

Asta era arma lor. Familia. Cuvântul ăsta spus apăsat, ca și cum eu n-aș fi fost tot familie, doar că una bună de folosit.

Momentul în care am explodat a fost într-o joi. Venisem de la muncă ruptă de spate. Aveam programare de dimineață, apoi inventar la salon. Când am deschis ușa, pe canapeaua mea erau doi băieți necunoscuți, cu semințe pe jos și televizorul dat tare.

Mihai râdea.

— A, ai venit.

Atât.

M-am uitat la el, apoi la adidașii lor pe covor, la cojile de semințe, la paharul meu preferat plin cu bere ieftină. Mi-au început să-mi tremure mâinile.

— Afară. Acum.

Băieții s-au ridicat, s-au uitat unul la altul și au ieșit fără vorbe. Mihai s-a întors spre mine roșu la față.

— Ce faci, mă faci de râs?

— Eu te fac de râs? În casa mea aduci oameni fără să mă întrebi?

— Nu-i numai casa ta acum!

Am simțit cum îmi țiuie urechile.

— Ba da. E numai casa mea. Eu plătesc chirie, eu plătesc facturi, eu cumpăr mâncare. Tu ce faci? Ce?

Mătușa Viorica a ieșit din baie speriată.

— Nu țipa.

— Ba țip! Pentru că nu mai pot! De o lună trăiesc înghesuită la mine în casă ca un musafir! Nu mai am unde să-mi beau cafeaua, nu mai dorm, nu mai am bani și peste toate trebuie să suport și obrăznicia lui!

Mihai a dat să zică ceva, dar l-am oprit.

— De mâine sunt reguli clare. Contribuiți la utilități și la mâncare. Mihai își caută serviciu, nu „mai vedem”. Fără musafiri, fără fumat, fără atitudine de stăpân. Și aveți două săptămâni să vă găsiți altă soluție.

Tăcere.

Mătușa a început să plângă.

— Ne dai afară…

— Nu. Vă cer respect. E diferență.

În seara aia m-a sunat mama și m-a făcut egoistă. A zis că m-am schimbat, că banii m-au înrăit. Am plâns după ce am închis. Mult. Cu nodul în gât. Pentru că o parte din mine se simțea vinovată. Cealaltă parte era doar epuizată.

Dar ceva s-a schimbat după scandal. A doua zi, Mihai a tăcut. După încă două zile, s-a dus la un interviu la un depozit. Mătușa Viorica mi-a lăsat bani pe masă pentru întreținere. Puțini, dar i-a lăsat. A început să strângă după ea, să mă întrebe înainte să folosească ceva.

După zece zile, și-au găsit o garsonieră la marginea orașului. Nu grozavă, dar a lor. Când au plecat, mătușa m-a îmbrățișat strâns.

— Poate că aveai dreptate. L-am protejat prea mult.

Mihai n-a zis mare lucru. Doar:

— Mersi.

Sec. Rușinat. Dar măcar sincer, cred.

Mama încă e rece cu mine. Îmi vorbește scurt. De parcă eu am fost problema. Și totuși, pentru prima dată după mult timp, am dormit în liniște. În casa mea curată, mică, dar a mea.

Spuneți-mi voi… când ajuți familia, unde se termină bunătatea și unde începe bătaia de joc?

Am greșit că am pus limite sau doar am făcut, în sfârșit, ce trebuia făcut?