Tata îmi spunea să strâng bani pentru copil, dar mă lăsa singură să cumpăr scutece și lapte pentru fetița mea, chiar în apartamentul lui

„Iar ai dat atâția bani pe prostii?”

Am înghețat cu punga de la farmacie în mână. Înăuntru erau scutece, cremă de iritație și un pachet mic de șervețele umede. Atât. Nimic „de fițe”, nimic în plus. Doar lucruri de care Mara avea nevoie chiar atunci. Fetița mea avea opt luni și plângea din cameră cu sughițuri mici, obosite, iar tata stătea în pragul bucătăriei, cu mâinile la spate, de parcă îmi făcea inventarul vieții.

„Prostii?” am zis, și simțeam cum mă arde fața. „Sunt scutece, tată. Scutece.”

A ridicat din umeri.

„Pe vremea noastră nu se aruncau banii așa. Tu nu știi să-i gospodărești. De aia n-ai niciodată.”

M-a durut mai tare decât voiam să recunosc. Pentru că locuiam în apartamentul lui, da. Eu și Mara stăteam în camera mea din copilărie, între un pătuț alb primit second-hand și dulapul vechi care scârțâia de fiecare dată când îl deschideam. Dar, în afară de acoperiș, eram singură.

Eu cumpăram laptele praf, eu luam scutecele, eu plăteam șervețele, creme, hăinuțe, doctor, ba chiar și o parte din întreținere, din salariul meu mic de casieră. Mă întorsesem mai repede la muncă decât aș fi vrut, pentru că nu-mi ajungeau banii. Tatăl Marei dispăruse elegant din poveste încă din sarcină, cu promisiuni și telefoane din ce în ce mai rare, până când n-a mai fost nimic.

Tata avea pensie bună. Fusese maistru mulți ani. Avea și economii, știam bine, pentru că de câte ori venea vorba de bani îmi spunea același lucru:

„Eu strâng pentru zile negre. Și pentru bătrânețe. Să nu ajung la mâna nimănui.”

Ironia mă sufoca. Eram chiar acolo, în casa lui, cu copilul lui de sânge în brațe, și tot vorbea de parcă ajutorul dat nouă l-ar fi aruncat în ruină.

Într-o seară, după ce am plătit facturile și mi-au mai rămas în portofel treizeci și șapte de lei până la salariu, am stat la masa din bucătărie și am început să plâng în tăcere. Nu în hohote. Din alea urâte, pe ascuns, cu gâtul strâns.

Tata a intrat, și-a pus cana cu ceai jos și s-a uitat la mine fără să zică nimic câteva secunde.

„Acum ce mai e?”

„Nu mai am bani de lapte până vineri.”

„Și ce vrei să fac eu?”

M-am uitat la el și atunci chiar am simțit ceva rece în mine.

„Să mă ajuți. Atât. Nu să-mi crești copilul. Să mă ajuți.”

A oftat zgomotos, enervat, de parcă eu făceam scandal.

„Dacă începi așa, o să te înveți prost. Azi lapte, mâine scutece, poimâine cine știe ce. Trebuie să te descurci.”

„Mă descurc! În fiecare zi mă descurc! Dar nu poți să stai la aceeași masă cu noi și să te porți de parcă Mara e problema mea, nu și familia ta.”

Atunci a ridicat vocea.

„Nu sunt obligat să cresc eu copilul tău!”

Mara s-a trezit speriată și a început să plângă din cameră. M-am dus la ea tremurând. El a rămas în bucătărie.

Noaptea aia n-am dormit deloc. M-am uitat la fetița mea cum respiră și mi-am zis ceva ce tot amânasem: trebuie să plec. Chiar dacă urma să-mi fie mai greu. Măcar să fie greu fără umilința asta zilnică.

Două săptămâni am căutat chirii. Garsoniere mici, la marginea orașului, unele jegoase, altele prea scumpe. Am găsit până la urmă una modestă, la etajul patru, fără lift, dar curată. Proprietara, o doamnă din Berceni mutată la Ploiești, voia garanție și chiria pe o lună. Era nebunie pentru mine, dar îmi făcusem calcule. Mâncam mai puțin, luam strictul necesar, poate mai ceream un avans.

În seara în care i-am spus, tata își curăța ochelarii cu colțul tricoului.

„De luna viitoare mă mut.”

S-a oprit și s-a uitat la mine lung.

„Unde să te muți?”

„Cu chirie. Eu și Mara.”

„Cu ce bani?”

„Cu ai mei. Cum oi putea.”

A râs scurt, dar nu era râs de om liniștit.

„Te arunci cu capul înainte.”

„Nu. M-am săturat să stau aici și să-mi fie rușine că deschid frigiderul. M-am săturat să-mi spui cum se fac economii, în timp ce eu mă rog să-mi ajungă banii de scutece.”

Tata a tăcut. Și tăcerea lui m-a speriat mai tare decât dacă ar fi țipat.

A doua zi n-a vorbit cu mine până seara. A stat în sufragerie, cu televizorul deschis, dar fără să se uite cu adevărat la el. Când am ieșit din baie cu Mara în brațe, m-a chemat încet.

„Stai puțin.”

M-am oprit în ușă.

„Cât te costă pe lună copilul?”

Am crezut că n-am auzit bine.

„Ce?”

„Cât. Aproximativ.”

I-am spus. Lapte, scutece, șervețele, doctor, întreținere, mâncare. A ascultat fără să mă întrerupă. Se uita la Mara, care își băga pumnul în gură și se juca cu fermoarul de la bluza mea.

După un timp, a zis, cu voce joasă:

„Bine. Îți dau lunar o sumă fixă. Pentru casă și pentru fată. Să știi pe ce te bazezi.”

Am rămas cu gura întredeschisă. Era pentru prima dată când vorbea concret, nu în teorii și predici.

„De ce acum?”

Și-a frecat fruntea, obosit.

„Pentru că… dacă pleci, înseamnă că am împins prea mult. Și poate că m-am gândit prea mult la fricile mele și prea puțin la ale tale.”

Nu m-a luat în brațe. Nici eu nu m-am dus la el. Nu suntem genul ăla de oameni. Dar în seara aia mi s-a părut, pentru prima dată după mult timp, că mă vede.

N-a reparat tot. Rănile nu dispar doar pentru că apare un plic cu bani pe masă. Dar a început să contribuie lunar, la timp. Și, încet, s-a apropiat și de Mara. O mai ține în brațe, îi cumpără fructe, îi face maimuțele alea stângace de bunic care încearcă.

Uneori mă întreb de ce unii oameni își păzesc banii mai tare decât își păzesc familia. Și cât trebuie să doară un copil până îl aude, în sfârșit, propriul părinte?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi plecat, chiar dacă riscați să o luați de la zero cu un bebeluș în brațe?