M-am întors acasă după cinci ani cu femeia pe care o iubeam, iar mama s-a uitat la ea ca la o rușine

— Să nu intri cu ea în casă până nu-mi spui cine e.

Mama stătea în prag, cu basmaua legată strâns sub bărbie, de parcă o ținea să nu-i explodeze capul. În curte mirosea a pământ ud și a ciorbă de lobodă, exact ca în copilăria mea. Doar că eu nu mai eram băiatul care plecase de aici trântind poarta. Iar femeia de lângă mine, Amina, își strângea mâinile una în alta și se uita în jos, ca și cum se aștepta să fie alungată.

— Mamă, ea e soția mea.

Am zis-o repede. Ca un pansament smuls dintr-odată.

Fața mamei s-a albit.

— Soția ta?
— Da.
— Și eu aflu acum? După cinci ani? Și… de unde e?

N-am vrut să mint.

— Din Bosnia.

Mama a făcut un pas înapoi. Nu mare. Dar l-am simțit ca pe o ușă trântită în nas.

— Doamne ferește… Și de ce-ai adus-o aici? În orașul ăsta mic? Ce-o să zică lumea, Radu?

Atunci m-a lovit mai rău decât mă așteptam. Nu „unde ai fost”, nu „mi-a fost dor de tine”. Ci „ce zice lumea”.

Cinci ani n-am vorbit cu ea aproape deloc. După moartea lui tata, eu am plecat la muncă în Timișoara, apoi am prins contracte prin afară, pe șantiere. Mama voia să mă întorc, să stau „aproape de casă”, să mă însor cu o fată „de-a noastră”, să nu mă rup de neam. Eu am fugit de tot. De ea, de gura rudelor, de viața aia în care fiecare îți numără pașii.

Pe Amina am cunoscut-o într-un depozit de materiale, lângă Arad. Ea traducea pentru niște muncitori. Vorbea româna stins, cu accent, și evita să se uite oamenii prea mult la ea. La început am crezut că e rece. După, am aflat că era doar speriată de lume.

Mama n-a invitat-o în casă în ziua aia. Ne-a pus la masă afară, sub vișin, de parcă străina aducea ceva rău între pereți.

— Mănâncă, dacă tot ai venit, a spus scurt.

Amina a zis încet:

— Mulțumesc, doamnă.

Mama a ridicat ochii.

— Ești de altă religie?

Am strâns furculița atât de tare că mi-a alunecat.

— Mamă, te rog…

Dar Amina m-a atins pe mână.

— Da, a răspuns ea. Dar eu n-am venit să schimb pe nimeni. Am venit pentru că îl iubesc pe Radu.

Mama a tăcut. Din stradă se auzea poarta Mariei lui Fănică, vecina care știe tot înainte să se întâmple. Simțeam cum se strânge satul, orașul, neamul întreg în curtea noastră.

Seara, mama m-a tras în bucătărie.

— Tu ai înnebunit? O să vorbească toți. Frate-tu, mătușa Viorica, părintele… ce le spun?
— Spune-le adevărul. Că m-am întors.
— Cu cine? Cu o femeie despre care nu știu nimic!
— Știi că e soția mea. Ar trebui să conteze destul.

Mama și-a mușcat buza de jos. Făcea asta și când eram mic, înainte să plângă.

— Eu te-am pierdut o dată, Radu. Acum simt că te pierd iar.

Atunci mi s-a rupt ceva în mine. Pentru că, în felul ei strâmb și încăpățânat, chiar asta simțea.

A doua zi dimineață, Amina s-a trezit înaintea tuturor. Când am ieșit eu, era în bucătărie cu mama. Curățau fasole verde. Niciuna nu zâmbea.

— N-am vrut să vă supăr, am auzit-o pe Amina spunând. Dacă vreți, plecăm la pensiune.
— Și unde să te duci? a răspuns mama sec. Acum ai venit.

M-am oprit în ușă. Amina avea ochii roșii.

Mai târziu, mama m-a întrebat de una singură:

— De ce se sperie așa când aude uși trântite?

Am rămas cu cana de cafea la jumătate.

— Nu ți-a spus?
— Nu. Și nici n-am vrut s-o întreb, că nu-s chiar fără suflet.

Atunci i-am zis. Despre tatăl ei, omorât în război. Despre mama ei, care a crescut-o singură și a murit de cancer când Amina avea douăzeci și trei de ani. Despre logodnicul ei, care a lovit-o o singură dată — „o singură dată” — și pentru ea a fost de ajuns să fugă din tot ce cunoștea. Despre cum a dormit luni întregi într-o cameră închiriată, cu geaca pe ea, de teamă să nu fie dată afară.

Mama s-a așezat încet pe scaun.

— Și tu de ce n-ai spus nimic?
— Pentru că de câte ori voiam să te sun, mă gândeam că o să judeci înainte să asculți.

M-a privit lung. N-a negat.

În după-amiaza aia a venit mătușa Viorica, chemată probabil de vânt și bârfă.

— Am auzit că ai venit cu o… fată de pe afară, a zis ea, lungind vorbele.

Mama era lângă aragaz. Amina turna apă în pahare, cu mâna puțin tremurată.

— Da, a zis mama.
— Și cum o să fie? Că lumea vorbește…

Mama s-a întors brusc.

— Lumea să-și vadă de oale. Fata asta e în casa mea și e nevasta lui Radu.

S-a făcut liniște. Din aia de îți țiuie urechile.

Mătușa a încercat să râdă.

— Vai, Mario, da’ nu te supăra, eu doar…
— Ba mă supăr, a zis mama. Că atunci când băiatul meu era plecat și nu știam dacă mai vine, lumea n-a venit să-mi țină de urât. Acum a venit el. Și dacă a venit cu omul lui drag, eu ori îl primesc, ori îl pierd iar. Și nu-l mai pierd.

Amina a început să plângă în liniște. Mama s-a apropiat stingheră, i-a pus mâna pe umăr și a spus, aproape supărată pe propriile emoții:

— Hai, mamă, nu mai plânge. Că mă pornești și pe mine.

N-a fost totul roz după aia. Nici pe departe. Au mai fost priviri, șoapte, întrebări răutăcioase la magazin. Mama s-a mai poticnit în cuvinte, în frici, în ce învățase o viață întreagă. Dar în fiecare seară o chemă pe Amina la masă. I-a arătat cum face plăcinta cu mere. Iar Amina i-a cusut o față de pernă cu flori albastre, de i-au dat lacrimile.

În prima duminică, înainte să plecăm înapoi, mama a pus la pachet ouă, brânză și zacuscă, de parcă voia să recupereze cinci ani într-o sacoșă.

Când m-a îmbrățișat, a șoptit:

— Să nu mai stai supărat pe mine atâta amar de timp. Am fost proastă… na, asta e.

Și pentru prima dată după multă vreme, am simțit că m-am întors cu adevărat acasă.

Uneori mă gândesc cât de ușor putem pierde oamenii noștri din frică și din gura lumii. Voi ce ați fi ales în locul mamei mele: părerile celorlalți sau copilul vostru?