M-am întors acasă mai devreme și mi-am găsit soțul cu colega lui în sufrageria noastră. Într-o clipă, tot ce credeam despre căsnicia mea s-a făcut bucăți
Când am băgat cheia în ușă și am auzit un râs de femeie din sufragerie, am încremenit. Nu trebuia să fiu acasă la ora aia. Îi spusesem lui Radu că mai stau la Ploiești, la mama, până a doua zi. Dar m-am simțit rău pe drum și am luat primul tren înapoi. Țin minte și acum cum mi-a alunecat geanta de pe umăr când am intrat și am văzut două pahare pe masă, cămașa lui aruncată pe canapea și pe ea, pe Alina, colega despre care îmi spusese de atâtea ori că „e doar din birou”.
Radu a sărit ca ars.
„Diana… nu e ce crezi.”
Nu e ce cred? Era în tricoul meu de casă. În tricoul meu. Și stătea desculță, de parcă locuia acolo.
Alina s-a ridicat repede, albă la față.
„Eu plec.”
„Nu pleci nicăieri”, am zis, și vocea mea nici măcar nu părea a mea. „Vreau să aud. Acum.”
Radu tremura. Își tot freca palmele de blugi și evita să se uite la mine. Alina s-a uitat la el, apoi la mine, și acolo am înțeles tot. Nu era prima dată. Nu era o prostie de moment. Era ceva așezat, repetat, murdar de mult timp.
„De cât timp?”
El a tăcut.
Am țipat. Cred că am țipat atât de tare încât a auzit și vecina de la trei. „De cât timp, Radu?”
„Din iarnă”, a zis încet.
Din iarnă. Adică de luni de zile în care eu îi spălam cămășile, îi făceam pachet pentru serviciu și îl credeam când îmi spunea că are ședințe lungi, ieșiri cu echipa, traininguri la Brașov. Brașovul. Doamne. În februarie plânsesem singură de ziua mea, că el „nu poate pleca din delegație”, iar el era cu ea.
N-am mai zis nimic. M-am dus direct în baie și am vomitat.
Când am ieșit, Alina dispăruse. Radu stătea pe hol, cu ochii roșii.
„A fost o greșeală.”
„O greșeală e când uiți pâinea. Asta e alegere.”
A încercat să mă atingă și m-am tras înapoi de parcă mă ardea. În noaptea aia am luat o geantă, câteva haine și am plecat la mama, în Ploiești. Nici nu știu cum am ajuns. Țin minte doar că în tren mă uitam pe geam și îmi tremurau mâinile atât de tare încât nu puteam să-i răspund la mesaje. Pentru că au venit zeci. „Iartă-mă.” „Hai să vorbim.” „Te iubesc.” Ce iubire era aia?
Mama m-a deschis ușa în capot, speriată.
„Diana, ce-ai pățit?”
Și acolo m-am rupt. Am plâns cum n-am plâns nici la înmormântarea lui tata. Mama m-a lăsat să vorbesc, apoi a zis doar atât:
„Dacă te-a mințit o dată, te-a mințit de multe ori. Să nu te grăbești. Dar să nu te minți nici tu.”
A doua zi le-am spus și prietenelor mele, Corina și Mirela. Corina a fost foc.
„Îl lași. Punct. Dacă te întorci acum, o să creadă că merge și a doua oară.”
Mirela a fost mai blândă.
„Numai tu știi ce a fost între voi. Dar să nu te duci înapoi de frică să fii singură.”
Singură. Acolo era toată groaza mea. Eu și Radu aveam 11 ani împreună. Nu aveam copii, deși încercasem și durerea asta ne rosese pe amândoi în tăcere. Poate și de acolo s-a rupt ceva între noi. Dar faptul că sufeream amândoi nu-i dădea dreptul să mă umilească.
După trei zile, m-am întors în apartament doar ca să-mi iau niște acte. Radu era acolo, nebărbierit, cu ochii umflați. Pe masă erau toate: parola de la telefon scrisă pe o foaie, extrase de cont, chiar și conversațiile cu ea deschise.
„Vreau să vezi că nu mai ascund nimic.”
Am citit. Și mai rău mi-a fost. Mesaje de dimineață. Glume între ei. Poze din hotel. Ea îi scria: „Ai grijă să nu-și dea seama.”
Am simțit că mi se taie picioarele.
„În casa mea? În patul meu ai adus-o?”
N-a răspuns imediat. Și tăcerea lui a fost răspunsul.
Atunci i-am dat verigheta jos. Nu teatral, nu cum vezi în filme. Pur și simplu n-o mai suportam pe deget. Am pus-o pe masă și s-a auzit un sunet mic, sec. Sunetul ăla m-a terminat.
„Vreau divorț”, am spus.
A căzut pe scaun și a început să plângă. Cu sughițuri, cu rugăminți, cu tot.
„Mai dă-mi o șansă. Merg la terapie, schimb serviciul, fac orice. Te rog, Diana. Te rog.”
Și culmea e că o parte din mine voia să-l creadă. Nu pentru că merita. Ci pentru că mi-era frică de golul care urma. De diminețile singure. De întrebările rudelor. De mutat. De împărțit lucruri. De viața luată de la capăt la 36 de ani.
Dar apoi mi-am amintit toate lunile în care am simțit că ceva nu e în regulă și el m-a făcut să cred că exagerez. Când i-am găsit un fir lung de păr blond pe geacă și mi-a zis că „probabil e de la metrou”. Când venea parfumat altfel. Când întorcea telefonul cu fața în jos. Când eu mă îndoiam de mine, iar el mă liniștea cu minciuni spuse calm, uitându-se în ochii mei.
Aia m-a distrus cel mai tare. Nu aventura. Ci felul în care m-a făcut să mă simt nebună.
Luni dimineață am sunat un avocat recomandat de Corina. Mi-a spus ce acte îmi trebuie. Am închis telefonul și am stat mult cu el în mână. Radu era în bucătărie și nu îndrăznea să intre.
Încă nu știu dacă există iertare după așa ceva sau doar frică de a rupe definitiv. Știu doar că încrederea, odată făcută praf, nu se lipește cu „îmi pare rău”.
Voi ce ați face în locul meu? Oamenii se schimbă cu adevărat sau doar plâng când sunt prinși?