Am plecat din casa părinților mei în Ajun, cu plasa de cozonac în mână și cu inima făcută bucăți: mama îl apăra pe fratele meu, iar pe mine mă judeca pentru tot
„Iar ai venit cu idei din alea de-ale tale, nu? Că tu le știi pe toate.”
Asta mi-a zis mama la nici zece minute după ce am intrat în casă. Nici nu-mi scosesem bine geaca. În hol mirosea a sarmale și a portocale, era cald, tata se chinuia cu un bec ars din sufragerie, iar eu stăteam cu plasa de cadouri într-o mână și cu nodul ăla vechi în gât, în cealaltă, parcă.
Am zâmbit strâmb.
„Bună și ție, mamă.”
Ea a luat cozonacul din mâna mea, s-a uitat la el și a zis:
„De la cofetărie? Normal. Tu n-ai timp de nimic făcut în casă.”
Așa a început.
Mă cheamă Irina, am treizeci și șase de ani, lucrez în contabilitate la o firmă din București, am apartamentul meu cu rată, mașina mea veche dar bună, facturile mele, viața mea. Nu mă ține nimeni. Nu cer bani. N-am fugit de responsabilități. Dar în casa părinților mei, de fiecare dată când intru, mă simt din nou fata aia de șaptesprezece ani care nu face nimic bine.
Fratele meu, Dănuț, era lungit pe canapea, în trening, cu telefonul în mână. Are treizeci și doi de ani. N-are un loc de muncă stabil de ani buni. Mai „ajută” pe la un prieten cu marfă în piață, mai face o cursă, mai promite că de la anul se pune pe picioare. Locuiește cu ai mei. Mama îi spală, îi gătește, îi caută scuze.
„Lasă-l, mamă, că e băiat, îi e și lui greu”, aud de fiecare dată.
Greu. Da. Doar lui.
În prima seară am încercat să tac. Mi-am zis că sunt sărbători, că nu merită, că trec trei zile. Dar reproșurile veneau din orice.
„Tot singură ești?”
„La vârsta ta, alte femei au doi copii.”
„Casa ta e frumoasă, dar e rece. Ce folos?”
„Te-ai învățat prea independentă, Irina. Nu e bine la femeie.”
Spunea toate astea în timp ce îi punea lui Dănuț a treia porție de friptură și îl întreba dacă vrea și murături.
La un moment dat, tata a mormăit:
„Hai, Viorica, las-o și tu.”
Dar fără convingere. Cum zici ceva doar ca să nu zică lumea că ai stat mut.
În ziua de Crăciun, conflictul a explodat de la nimic. Sau de la tot ce se adunase de ani.
Eram în bucătărie și spălam niște farfurii. Mama tăia prăjitura și, pe tonul ăla al ei care pare liniștit dar te înțeapă direct, a zis:
„Tu nu știi să-ți trăiești viața. Numai muncă, rate și ifose. De-aia n-ai nici familie. Te-ai făcut prea bună pentru toți.”
M-am întors spre ea cu mâinile ude.
„Poftim?”
Nici nu s-a uitat la mine.
„Adevărul doare. Dacă erai mai așezată și mai puțin cu nasul pe sus, poate nu ajungeai singură de sărbători.”
Am simțit cum îmi țiuie urechile.
„Singură? Sunt aici, nu?”
„Aici vii și tu, că n-ai încotro.”
Atunci a intrat și Dănuț.
„Ce s-a mai întâmplat?” a zis râzând, de parcă era spectacol.
Mama imediat:
„Nimic, mamă, vorbește sor-ta urât iar.”
Mamă, mamă. El era „mamă”. Eu eram problema.
M-am uitat la ea și pentru prima dată n-am mai încercat să înghit.
„Serios? Eu vorbesc urât? Eu, care vin cu portbagajul plin, cu cadouri, care mă învoiesc de la muncă, care conduc patru ore ca să stau aici și să fiu făcută în toate felurile? Eu?”
Mama a trântit cuțitul pe tocător.
„Vai, începe iar cu ce face ea! Parcă noi ți-am cerut ceva.”
„Nu mi-ați cerut. Dar nici n-ați apreciat vreodată.”
Dănuț a ridicat din umeri.
„Iar te victimizezi, Irina.”
Atunci m-am uitat la el. Mâinile în buzunar, papuci în picioare, stomacul plin, zero grijă.
„Eu mă victimizez? Tu n-ai muncit nici trei luni legat, dar despre mine aveți mereu ceva de spus.”
S-a înroșit.
„Ce, mă, îmi scoți ochii acum?”
Mama a sărit imediat.
„Pe fratele tău să nu-l judeci! El a avut ghinion. Nu toți sunt reci ca tine.”
Rece.
Cuvântul ăsta m-a rupt.
Pentru că eu știu câte nopți am plâns singură când mi-a fost greu. Știu cum am mâncat economie o lună întreagă ca să-mi plătesc rata. Știu cum am mers la muncă și cu febră, și cu sufletul făcut praf, numai ca să nu depind de nimeni. Dar în ochii mamei, toate astea nu valorau cât un băiat care „încă își caută drumul”.
„Bine”, am zis. „Atunci rămâneți cu el.”
Mama a râs scurt, urât.
„Unde să te duci acum, în ziua de Crăciun?”
N-am mai răspuns. M-am dus în camera mea de fată, aia rămasă aproape la fel, doar că eu nu mai eram aceeași. Am băgat hainele în geantă cu mâinile tremurând. Tata a apărut în ușă.
„Hai, nu pleca așa…”
„Cum să plec, tată? Frumos? Cu zâmbetul?”
A tăcut. Și tăcerea lui m-a durut aproape la fel de tare.
Mama nu a venit după mine. Din bucătărie o auzeam spunând ceva de genul: „Las-o să se liniștească, că face teatru.”
Teatru. Dacă aș fi plâns mai puțin și aș fi urlat mai devreme, poate mă credea și ea.
Am plecat cu plasa de cozonac neatinsă și cu ochii atât de plini, că abia vedeam drumul. În mașină, în parcare, am stat vreo zece minute cu motorul oprit. Tremuram toată. Nu de frig. De ceva ce semăna cu eliberarea, dar durea rău.
După aceea n-am mai sunat zilnic. Am răspuns rar. Politicos. Scurt. Când mama a început iar cu înțepături la telefon, i-am zis calm:
„Dacă vrei să vorbim, vorbește-mi cu respect. Dacă nu, închidem.”
A închis ea.
Au trecut câteva luni până să înțeleagă că nu mai pot fi sacul lor de box emoțional. Tata m-a căutat pe ascuns la început. Dănuț nu m-a căutat deloc. Mama mi-a trimis într-o seară un mesaj simplu: „Tu chiar te-ai schimbat.”
Nu i-am răspuns imediat. M-am uitat mult la ecran. Apoi am scris doar atât:
„Nu. Doar nu mai accept.”
Și de atunci țin distanța asta care mă doare, dar mă și ține întreagă. N-am rupt legătura de tot. Dar nici nu mă mai așez la masa unde iubirea vine cu umilință la pachet.
Spuneți-mi voi… cât trebuie să înghită un copil, chiar și ajuns om mare, doar ca să nu-și supere părinții?
Și unde se termină datoria față de familie și începe respectul față de tine?