I-am spus vecinei că, o singură dată, nu pot să-i mai țin copilul. Ce mi-a răspuns m-a făcut să-mi privesc altfel toți anii de „prietenie”
„Serios, Adriana? Acum nu poți? Tocmai acum?”
Am rămas cu telefonul lipit de ureche și cu geaca pe mine, în fața ușii, în timp ce Mara, fetița mea, mă trăgea ușor de mână și mă întreba dacă mai ajungem la film. O promisesem de o săptămână. Nu era cine știe ce ieșire scumpă, doar un film la mall și poate o porție de cartofi, dar pentru ea conta enorm. Pentru mine și mai mult, fiindcă în ultimele luni parcă trăisem mai mult viața altora decât pe a mea.
„Nu pot, Violeta. Ți-am zis. Ies cu Mara.”
A urmat o tăcere de câteva secunde. Din aia grea. Și apoi a izbucnit:
„Vai, ce egoistă ești. Când ai avut nevoie să te ajute cineva, cine a fost lângă tine?”
M-am sprijinit de perete. Am simțit cum mi se strânge stomacul.
Sincer? Nu ea.
Dar n-am apucat să spun asta. A continuat, tot mai ridicat:
„Te-am crezut altfel. Pentru un copil, Adriana. Pentru un copil nu ești în stare să te sacrifici puțin?”
În clipa aia, Mara s-a uitat la mine și a înțeles. Copiii simt tot. A lăsat capul în jos și s-a dus în sufragerie fără să mai spună nimic. Asta m-a durut mai tare decât tonul Violetei.
Totul începuse firesc, aproape frumos. Ne-am împrietenit acum doi ani, când s-a mutat pe palier cu băiețelul ei, Răducu. Era singură, obosită, mereu pe fugă. Mi s-a făcut milă de ea. O mai chemam la o cafea, îi mai dădeam o mână de ajutor. Dacă întârzia de la muncă, stăteam eu cu copilul o oră, două. Nici nu simțeam că fac vreun efort. Așa suntem mulți dintre noi, mai ales femeile. Tragem, acoperim, nu zicem nimic.
Doar că, încet-încet, ajutorul meu a devenit program.
„Adriana, cobori puțin până la mine?”
„Adriana, stai cu Răducu până dau o fugă?”
„Adriana, azi n-am cu cine să-l las.”
La început mă întreba frumos. După aceea, mă anunța. Și culmea, se supăra dacă ezitam două secunde.
Am început să-mi mut programul după nevoile ei. Mi s-a întâmplat să am ciorba pe foc și să alerg la ea. Să-mi las cumpărăturile în hol. Să am programare la coafor, la dentist, să renunț. O dată am lipsit chiar și de la serbarea de la școală a Marei, pentru că Violeta plângea la telefon că n-are cu cine să lase copilul și că riscă să-și piardă ziua la muncă. Mara mi-a spus atunci, foarte încet: „Nu-i nimic, mami, lasă…”
Nu era „nu-i nimic”. Dar eu am înghițit și pe asta.
Soțul meu, Cătălin, mi-a zis de mai multe ori:
„Tu nu vezi că profită de tine?”
Mă enervam.
„Cum să zici asta? Femeia are greutăți.”
„Și noi n-avem? Doar că noi nu le aruncăm în brațele altora.”
Nu voiam să-l ascult. Mi se părea urât să pun limite unei femei singure cu copil. Poate și pentru că mama m-a crescut așa: să nu întorci spatele, să ajuți cât poți. Doar că nimeni nu m-a învățat și când să mă opresc.
În ultimele luni, Violeta nici măcar nu mai mulțumea. Intra pe ușă, îl lăsa pe Răducu cu un „vin imediat” și dispărea două, trei ore. Uneori o vedeam mai târziu cu pungi de la magazin, sau cu unghiile făcute. O dată am îndrăznit să-i spun:
„Data viitoare zi-mi și mie cât stai, să știu.”
S-a uitat la mine ciudat.
„Doamne, parcă îți cer avere. Stai și tu cu un copil.”
Un copil. Nu „copilul meu”. Nu „te rog”. Doar o obligație aruncată la mine.
În ziua cu filmul, Mara își pregătise bluzița preferată. M-a întrebat de dimineață dacă sigur mergem. I-am spus că da, sigur. Și chiar voiam să mă țin de cuvânt, pentru că o simțeam cum se îndepărtează de mine fără să facă scandal, fără reproșuri mari, doar cu tăceri din alea care apasă în casă.
Când a sunat Violeta, am știut că iar vrea ceva.
„Am de rezolvat urgent, stai cu Răducu două ore.”
„Nu pot azi.”
„Cum adică nu poți?”
„Adică ies cu fata mea.”
Și atunci a venit explozia. Mi-a spus că sunt nerecunoscătoare, că m-am schimbat, că de fapt nu-mi pasă de nimeni. Apoi m-a lovit unde știa că doare:
„De asta nici nu te caută lumea. Ești bună doar când îți convine.”
Am amuțit. M-a ținut ceva în piept, ca un nod fierbinte. Atâta timp alergasem pentru ea, și în ochii ei eram egoistă pentru o singură dată când am ales copilul meu.
I-am spus doar atât:
„Violeta, eu te-am ajutat pentru că te-am considerat prietenă. Dar tu te-ai obișnuit să mă ai la dispoziție. Și nu, nu mai pot.”
A închis. Sec.
De atunci nu mă mai salută. Dacă ne întâlnim pe scară, întoarce capul. A mai spus și pe la două vecine că „m-am fițosat” și că nu mai sar pentru nimeni. Una dintre ele m-a întrebat pe ocolite ce s-a întâmplat. N-am avut chef să mă justific. Mi-era și rușine, sincer. Rușine că am lăsat lucrurile să ajungă atât de departe.
În seara aia, după film, Mara s-a lipit de mine pe canapea și mi-a zis:
„Mami, azi parcă ai fost iar a mea.”
Am zâmbit, dar pe dinăuntru m-am rupt puțin. Pentru că am înțeles cât pierdusem încercând să fiu bună pentru cine nu mă vedea om, ci soluție.
Poate Violeta chiar a ținut la mine, într-un fel al ei. Sau poate doar i-a fost bine cât timp n-am spus „nu”. Și uite că un singur „nu” a făcut mai multă lumină decât toți anii în care am spus „da”.
Spuneți-mi voi, când ajutorul devine obișnuință și apoi pretenție, mai e prietenie?
Și unde tragi linia, ca să nu-i pierzi pe alții, dar să nu te pierzi pe tine?