I-am dat fiicei mele toți banii strânși într-o viață, ca să nu-și piardă apartamentul. Acum eu nu mai am bani nici de pâine, nici de pastile, iar ea îmi spune că au fost „cadou”
„Mamă, dacă nu plătim luna asta, ne execută. Înțelegi? Ne ia apartamentul!”
Așa a început totul. Cu vocea Irinei tremurată la telefon și cu mine sprijinită de chiuvetă, în bucătăria mea mică din Ploiești, cu ibricul pe foc și inima făcută ghem. În spate îl auzeam pe Cătălin, ginerele meu, vorbind apăsat, nervos. Nu înțelegeam toate detaliile, doar că aveau restanțe, că banca îi presa, că nu mai făceau față.
„Mamă, te rog… doar tu ne mai poți scoate.”
Doar eu.
Am muncit 36 de ani la croitorie. Cu degetele înțepate, cu ochii obosiți, cu spatele rupt. N-am avut averi. Dar am strâns. Câte puțin. Am pus deoparte bani pentru bătrânețe, pentru zile grele, pentru medicamente, pentru înmormântare, că așa e la noi, te gândești și la asta. Îi țineam într-un cont și mai scoteam rar din ei.
În ziua aia m-am dus la bancă și am scos aproape tot. 48.000 de lei. Toată agoniseala mea.
Irina plângea când i-am dat plicul.
„Îți jur, mamă, că ți-i dăm înapoi. Cum respir.”
Cătălin a zis și el:
„Vă facem transferuri lunar. Nu rămânem datori.”
Nu i-am pus să semneze nimic. Mi-a fost rușine. Cum să-i cer fiicei mele hârtie? Mi-am zis că suntem familie, nu străini. Mi-am zis că o mamă ajută. Mi-am zis multe.
Primele două luni m-au sunat des. „Mamă, mulțumim”, „mamă, ne-ai salvat”, „mamă, fără tine eram pe drumuri”. După aia, tot mai rar. Irina era „ocupată”. Cătălin nu mai răspundea aproape niciodată. Când aduceam vorba de bani, se lăsa o tăcere ciudată.
„Acum ne revenim și noi puțin, mamă.”
„Luna asta am avut cheltuieli.”
„Să nu crezi că am uitat.”
Dar uitaseră.
Între timp, eu am început să număr fiecare leu. Pensia mea abia trece de 2.000. Întreținere, lumină, pastile pentru tensiune, pentru inimă, pentru diabet. Într-o lună am stat în farmacie cu rețeta în mână și am întrebat încet cât costă toate. Când mi-a spus, am simțit că mi se face cald în obraji.
„Le iau doar pe astea două acum”, am zis.
Farmacista s-a uitat la mine cu milă. Urasc privirea aia.
Am început să tai din mâncare. Carne mai rar. Fructe aproape deloc. Îmi spuneam că merge și așa, că trece luna. Dar într-o dimineață am amețit în piață. Pur și simplu mi s-au muiat picioarele. M-am așezat pe o ladă goală și m-a întrebat o femeie dacă sunt bine. Mi-a fost așa rușine, Doamne.
În seara aia am sunat-o pe Irina.
„Mamă, sunt la masă, spune repede.”
„Irina, eu nu mai pot. Am nevoie de banii mei. Nu pe toți odată, dar dă-mi ceva înapoi. N-am bani de medicamente.”
A tăcut câteva secunde.
Apoi a zis, rece, de parcă vorbeam despre altcineva:
„Ce bani, mamă?”
Am crezut că n-am auzit bine.
„Cum adică ce bani? Cei 48.000. Mi-ați spus că mi-i dați înapoi.”
„Mamă, tu ni i-ai dat să ne ajuți. Nu a fost împrumut.”
Mi-a înghețat mâna pe telefon.
„Irina, nu spune asta. Știi foarte bine ce am vorbit.”
Atunci a intrat Cătălin pe difuzor.
„Doamna Maria, cu tot respectul, nu există niciun act. Ne-ați ajutat de bunăvoie. Acum nu puteți să ne scoateți ochii.”
Doamna Maria.
Nu „mamă”, nu „mamaie”, nu nimic. Doamna Maria.
Am început să tremur.
„Să vă scot ochii? Eu n-am bani de pastile!”
Irina a izbucnit:
„Și noi ce să facem? Să vindem casa? Mereu ne reproșezi! Ai vrut să ajuți, ai ajutat. Gata!”
„Irina, eu sunt mama ta…”
„Tocmai! O mamă ajută, nu cere înapoi ca un cămătar.”
Mi-a închis.
Am rămas cu telefonul în mână și cu un țiuit în urechi. M-am uitat în jurul meu, prin sufrageria aia în care fiecare lucru era muncit de mine și de răposatul meu soț, și deodată m-am simțit… singură rău. De parcă născusem un străin.
Două zile n-am ieșit din casă. Nici la vecina de la doi n-am răspuns. Plângeam și mă opream, apoi iar plângeam. Nu doar de bani. De umilință. De felul în care au întors totul. De faptul că m-au făcut să par nebună, zgârcită, rea.
După câteva zile, m-am dus la ei. N-am anunțat. Când mi-a deschis Irina, s-a albit.
„Ce cauți aici?”
În hol mirosea a cafea și a balsam scump. În living era televizor nou. Pe masă, cutii de mâncare comandată.
M-am uitat la ea și mi-a venit să urlu, dar am vorbit încet.
„Eu caut respect. Și banii de medicamente.”
Cătălin a apărut imediat.
„Nu faceți scandal la ușă.”
„Scandal? Eu am venit la copilul meu.”
Irina s-a încrucișat la piept.
„Mamă, nu avem ce discuta. Ne-ai ajutat și îți mulțumim. Dar nu putem să-ți dăm înapoi ceva ce ne-ai oferit.”
Am scos atunci extrasul de cont și hârtia de la bancă, pe care o păstrasem. Data. Suma. Tot.
„Uite. În ziua în care mi-ai spus că vă ia banca apartamentul.”
Ea nici nu s-a uitat bine.
„Asta dovedește doar că ai scos banii.”
Atunci am simțit, clar, cum se rupe ceva în mine. Nu zgomotos. Nu dramatic. Pur și simplu s-a rupt. În pragul ușii fiicei mele, cu sacoșa goală în mână, am înțeles că pe unii copii îi crești cu iubire, iar ei ajung să-ți măsoare inima după cât mai pot lua din ea.
Am plecat fără să mai spun nimic. Pe scări, îmi tremurau genunchii. Afară ploua mărunt. Mi-am tras baticul mai bine și m-am dus direct la farmacie, unde am cumpărat doar jumătate din ce aveam nevoie.
Nici acum nu știu ce doare mai tare: că am rămas fără bani la bătrânețe sau că propria mea fată mi-a spus, practic, că dacă am iubit-o, trebuie să tac.
Spuneți-mi voi, am greșit că am avut încredere în copilul meu?
Și cât de mult trebuie să înghită o mamă până să spună: gata, până aici?