După ce mi-am îngropat soțul, am aflat că avea o altă viață… iar femeia aceea mi-a bătut la ușă însărcinată

— Nu, nu se poate, sigur e o greșeală! am țipat în hol, cu telefonul lui Radu în mână și cu inima bătându-mi în gât.

Mesajul era acolo, deschis, rece, ca un cuțit lăsat pe masă după ceartă.

„Nu mai pot ascunde. Burtica începe să se vadă. Spune-mi ce facem, Radu.”

M-am sprijinit de cuierul din holul apartamentului nostru din București și am simțit cum mi se taie picioarele. Abia trecuseră cinci zile de la înmormântare. Cinci zile de când îl coborâserăm în pământ, după accidentul ăla stupid de pe Șoseaua Colentina, și eu încă îi simțeam mirosul pe perna de lângă mine.

Mama a venit din bucătărie, cu ochii umflați de plâns.

— Ce s-a întâmplat, Irina?

N-am putut să vorbesc. I-am întins telefonul. A citit, s-a albit la față și s-a așezat încet pe marginea canapelei.

— Nu… Radu nu era omul ăsta, a șoptit.

Ba da. Era. Și eu nu știusem nimic.

În seara aia am stat ore întregi și i-am citit mesajele. Cu ea. Cu Mara. Nu era o aventură de o lună, de două. Era de aproape un an. Îi promitea că va lămuri lucrurile. Îi spunea că îl apasă tot. Că nu vrea să mă rănească. Că e prins. Minciuni din alea care nu mai încălzesc pe nimeni.

Am vomitat în baie. La propriu. Apoi m-am spălat pe față și m-am uitat în oglindă. Aveam 38 de ani, un băiat de 9 ani, o rată la apartament și un mort pe care nu știam dacă să-l plâng sau să-l urăsc.

A doua zi m-a sunat ea.

Nu știu nici acum de unde a avut curaj.

— Sunt Mara, a zis încet. Știu că mă urăști. Ai dreptate. Dar… eu chiar n-am pentru cine să vină cu mine la medic. Și nu știu ce să fac.

Am tăcut. Îi auzeam respirația tremurată.

— Câte luni? am întrebat sec.

— Cinci.

Cinic, primul meu gând a fost că atunci când eu îi făceam parastasul de șase săptămâni, ea își cumpăra haine largi.

— De ce mă suni pe mine?

A izbucnit în plâns.

— Pentru că a murit. Pentru că toată lumea o să spună că sunt o nenorocită. Pentru că el mi-a spus că o să vorbească cu tine. Și n-a mai apucat.

Am vrut să-i închid. Jur că am vrut. Dar în camera cealaltă se auzea Tudor, băiatul meu, cum își căuta penarul pentru școală și întreba dacă îi mai cumpăr caietul cu dinozauri promis de taică-su. Atunci m-a lovit ceva în piept. Copilul ăla din burta ei nu avea nicio vină.

Ne-am întâlnit la o cafenea mică, lângă Iancului. Când am văzut-o, mi s-a făcut rău. Tânără, palidă, cu un fular gri și mâinile strânse pe paharul de ceai. Nu era vreo femeie fatală. Era doar o femeie speriată.

— Știai că e însurat? am întrebat direct.

A dat din cap.

— Da.

— Și tot ai rămas.

— Da.

M-am uitat lung la ea. Mă enerva sinceritatea asta târzie.

— Nu merit să mă ajuți, a spus. Știu.

— Nu te ajut pe tine, am zis. Ajut un copil care n-a cerut nimic.

Peste două săptămâni, mama mea a făcut scandal când i-am spus că Mara o să stea o vreme la noi.

— Ai înnebunit? În casa ta? În patul cui urmează să doarmă, Irina?

— În camera mică, mamă. Și termină.

— Te faci de râs la tot neamul!

M-am întors spre ea cu o oboseală pe care n-o pot descrie.

— M-am săturat să trăiesc pentru gura lumii. Gura lumii n-a fost cu mine când l-am spălat pe Radu pentru ultimul drum. Gura lumii nu-mi plătește mie întreținerea.

A fost cumplit la început. Mara se mișca prin casă ca și cum călca pe cioburi. Eu nu suportam să-i aud pașii pe hol. Uneori o surprindeam uitându-se la poza lui Radu din bibliotecă, și îmi venea să o sparg.

Într-o seară, Tudor a ieșit din cameră și a întrebat:

— Mami, doamna Mara de ce plânge mereu?

Am înghețat.

Mara și-a șters repede fața.

— Pentru că îi e dor de cineva, a zis.

Tudor s-a uitat la burta ei și a întrebat, foarte simplu:

— Și bebe-ul are tată?

N-a răspuns nimeni câteva secunde. Din alea grele.

— A avut, am spus eu, cu nodul în gât.

În noaptea aia, Mara a venit în bucătărie. Eu beam apă, pe întuneric.

— De ce faci asta? m-a întrebat.

Am râs scurt, urât.

— Să nu crezi că sunt sfântă. În fiecare zi mă trezesc și mă gândesc că ai dormit cu soțul meu. În fiecare zi.

A lăsat ochii în jos.

— Atunci de ce?

— Pentru că știu cum e să crești cu lipsuri. Pentru că Tudor și copilul tău sunt frați, chiar dacă mă doare să spun asta. Pentru că Radu a fost slab, iar noi am rămas să strângem după el.

A început să plângă în liniște. Și, nu știu, poate sună prostesc, dar în seara aia nu am mai văzut-o doar ca pe femeia cu care m-a înșelat. Am văzut un om rupt și el.

Când a născut, am fost acolo. Eu am ținut-o de mână. Eu i-am dus apă. Eu am semnat niște hârtii când ea tremura prea tare. Fetița s-a născut mică și roșie la față, cu gura lui Radu. Atunci mi s-au muiat genunchii.

— O cheamă Ana, a șoptit Mara.

Am dat din cap și m-am întors spre geam ca să nu mă vadă plângând.

Acum au trecut doi ani. Nu, n-a devenit totul frumos. Nu suntem surori, nu bem cafea și râdem despre trecut. Mai avem zile când ne înțepăm din nimic. Când tăcem prea mult. Când numele lui Radu cade între noi ca o oală spartă.

Dar Tudor o ia pe Ana de mână în parc și îi spune „hai, că te apăr eu”. Iar uneori, seara, când adorm amândoi copiii și rămânem în bucătărie cu facturile, oboseala și liniștea asta ciudată, simt că din toată mizeria lăsată de un om, noi două am făcut ceva viu.

Nu știu dacă am iertat. Poate nici nu trebuie.

Dar spuneți-mi voi… cât de departe ai merge ca un copil nevinovat să nu plătească pentru păcatele adulților? Și voi ați fi putut deschide ușa, în locul meu?