„Sunt Epuizată de Soacra Mea Care Întotdeauna Îmi Compară Copilul cu Cel al Cumnatei: Nu Văd o Ieșire”

Zoia stătea pe marginea patului, cu capul în mâini, simțind greutatea lumii apăsându-i pe umeri. Fusese o altă zi epuizantă, plină de haosul obișnuit al creșterii unui copil mic, dar ceea ce o epuiza cu adevărat era comparația constantă din partea soacrei sale, Sorina. De fiecare dată când se întâlneau, Sorina găsea o modalitate de a aduce în discuție cât de minunat era copilul lui Andrei și al Miei, sugerând subtil că fiul Zoiei, Bobo, era cumva inferior.

„Micul Arthur al lui Andrei și Mia vorbește deja în propoziții complete,” spunea Sorina cu un zâmbet care nu ajungea până la ochi. „Nu-i așa că Bobo încă doar bâlbâie?”

Inima Zoiei se afunda de fiecare dată. Îl iubea pe Bobo mai mult decât orice pe lume și știa că se dezvolta în ritmul său propriu. Dar comparațiile constante o făceau să se simtă ca și cum ar eșua ca mamă. Încercase să vorbească cu soțul ei, Andrei, despre asta, dar el mereu minimaliza problema.

„Mama nu vrea să spună nimic rău,” spunea el. „E doar mândră de Arthur.”

Dar Zoia nu putea scăpa de sentimentul că era mai mult decât atât. Propria ei mamă încercase să o consoleze, spunând că pentru o soacră, copiii fiicei sunt adesea mai apropiați decât cei ai fiului. Zoia nu era sigură dacă credea asta sau dacă mama ei încerca doar să o facă să se simtă mai bine.

Într-o seară deosebit de grea, după o altă întâlnire de familie în care Sorina lăudase din nou pe Arthur în timp ce abia îl menționase pe Bobo, Zoia a decis că nu mai putea suporta. Trebuia să o confrunte pe Sorina și să o facă să înțeleagă cât de dureroase erau comentariile ei.

A doua zi, Zoia a invitat-o pe Sorina la cafea. În timp ce stăteau în sufragerie, Zoia a tras adânc aer în piept și a început.

„Sorina, trebuie să vorbesc cu tine despre ceva ce mă deranjează,” a spus ea, încercând să-și mențină vocea calmă. „Simt că mereu îl compari pe Bobo cu Arthur și asta începe să mă afecteze.”

Sorina părea surprinsă. „Oh, Zoia, nu mi-am dat seama că te simți așa. Sunt doar atât de mândră de Arthur și de realizările lui.”

„Înțeleg asta,” a răspuns Zoia, „dar și Bobo se descurcă foarte bine. Se dezvoltă în ritmul lui și mi-aș dori să vezi asta.”

Sorina a dat din cap încet. „Înțeleg ce spui. O să încerc să fiu mai atentă la comentariile mele.”

Pentru un moment, Zoia a simțit o rază de speranță. Poate lucrurile se vor schimba. Dar pe măsură ce săptămânile treceau, devenea clar că vechile obiceiuri mor greu. Sorina continua să compare cei doi copii, adesea fără să-și dea seama.

Zoia simțea cum resentimentele creșteau în ea. A început să evite întâlnirile de familie și să găsească scuze pentru a nu o vizita pe Sorina. Tensiunea dintre ea și Andrei creștea și ea. El nu putea înțelege de ce era atât de supărată tot timpul, iar ea nu putea înțelege de ce el nu vedea cât de dureroase erau comentariile mamei lui.

Într-o seară, după încă o ceartă cu Andrei despre comportamentul mamei lui, Zoia a izbucnit în lacrimi. Se simțea prinsă într-o situație fără ieșire. Îi iubea pe Andrei și pe Bobo din toată inima, dar comparațiile constante o distrugeau.

În timp ce stătea întinsă în pat în acea noapte, privind tavanul, Zoia și-a dat seama că poate nu va exista niciodată o rezolvare. Sorina probabil nu se va schimba niciodată, iar Andrei își va apăra mereu mama. Singurul lucru pe care îl putea face era să încerce să-l protejeze pe Bobo de comparații cât mai bine posibil și să se concentreze pe creșterea lui cu toată dragostea și sprijinul pe care îl merita.

Dar adânc în sufletul ei, Zoia știa că durerea va fi mereu acolo, pândind în fundal, un memento constant al standardelor imposibile pe care simțea că nu le va putea atinge niciodată.