Când am aflat că nu boala mă omoară prima, ci lăcomia părinților mei pentru apartamentul meu

„Semnează, măcar să știm și noi ce rămâne în urmă, să nu ne mai chinuim după…”

Așa a zis tata, cu pixul deja scos din buzunar, de parcă venise să-mi ia tensiunea, nu apartamentul.

Am rămas cu mâna pe cana de ceai și m-am uitat la el fără să clipesc. Mama stătea lângă ușă, cu buzele strânse. Iar soră-mea, Loredana, se plimba prin sufrageria mea ca și cum deja muta mobila în capul ei.

Eu aveam pe masă dosarul de la spital. Cu două zile înainte aflasem că boala mea nu se mai tratează. Medicul mi-a spus calm, cu voce joasă, și eu tot speram că n-am auzit bine. Că mai există ceva. O operație. Un tratament. O minune. Dar nu. Mi-a zis să mă pregătesc pentru ce urmează.

Și uite ce a urmat.

Nu plânsul mamei. Nu o îmbrățișare. Nu „suntem cu tine”.

Acte.

„Ce să semnez?” am întrebat.

Loredana s-a oprit lângă bibliotecă și a zis repede:

„Doar o donație, ca să fie totul clar. Știi și tu cum sunt lucrurile. Dacă… Doamne ferește… se întâmplă ceva, să nu ne trezim cu probleme.”

Probleme. Așa îi zicea ea morții mele.

Am simțit cum mi se usucă gura.

Apartamentul ăsta era al meu. Îl cumpărasem greu, cu credit, cu nopți în care mâncam pâine cu parizer la final de lună, doar ca să-mi plătesc rata. Nici mama, nici tata, nici Loredana nu puseseră un leu. Dar acum, dintr-odată, erau foarte implicați.

„Mai vedem”, am zis.

Tata a oftat nervos.

„Ce să mai vezi, măi Cătălin? Noi îți vrem binele. Să fie în familie.”

În familie. Cuvintele astea m-au înțepat rău.

După ce au plecat, am stat pe întuneric în bucătărie și m-am uitat la geam. Tremuram. Nu doar de frică. De scârbă, cred. De neputință. Când afli că mori, ți se schimbă totul în cap. Dar eu n-am fost lăsat nici măcar să-mi duc spaima în liniște.

A doua zi m-a sunat doamna Violeta, fosta mea vecină de la trei. Se mutase la fată-sa în Berceni, dar mai ținea legătura cu lumea din bloc.

„Cătăline, te rog să nu te superi pe mine, dar trebuie să-ți spun ceva.”

Vocea ei tremura.

„Spuneți.”

„Ieri i-am auzit pe ai tăi jos, la scară. Nu știu dacă e treaba mea, da’ nu pot să tac. Loredana îi spunea maică-tii să te convingă repede să faci donația, cât încă ești în stare să mergi la notar. Și tatăl tău zicea că dacă te ia cu frumosul, semnezi, că ești slăbit și speriat.”

Mi s-a făcut frig în tot corpul.

„Sunteți sigură?”

„Mamă, băiete, am urechi. Și încă ceva… soră-ta a zis că după aia poate vinde apartamentul, că zona e bună și iese bine.”

Atunci m-am așezat pe canapea, că simțeam că-mi fuge podeaua.

Nu știu cât am stat așa. Minute? O oră? Mă uitam la peretele din față și auzeam în cap doar „cât încă ești în stare”. Adică pentru ei eu nu mai eram om. Eram o semnătură care încă respiră.

L-am sunat pe singurul om care nu m-a întrebat niciodată ce las în urmă. Pe prietenul meu, Marian.

A venit într-o jumătate de oră, cu o pungă de covrigi și două cafele, de parcă asta putea repara ceva.

„Zi-mi tot.”

I-am spus. N-a zis nimic la început. Doar s-a ridicat, s-a dus la geam, s-a întors și a dat cu palma în masă.

„Să le fie rușine. Să le fie rușine, mă.”

Atunci am început să plâng. Urât, cu sughițuri, cum n-am mai plâns de când am murit bunica. Marian n-a încercat să mă oprească. A stat lângă mine.

După trei zile, ai mei au revenit. De data asta, mama a început direct cu voce moale:

„Mamă, mergem puțin până la notar. Doar să punem lucrurile în ordine.”

„Nu merg nicăieri”, am zis.

Loredana a încremenit.

„Cum adică nu mergi?”

„Adică nu semnez nimic.”

Tata și-a schimbat fața imediat.

„Să nu fii prost în ceasul al doisprezecelea.”

Am râs scurt. Mi-a ieșit strâmb.

„Prost am fost până acum, că am crezut că veniți pentru mine.”

Mama a început să plângă, dar plânsul ei nu m-a mai mișcat. Era ceva rece în mine deja.

„Cum poți să spui asta? Suntem părinții tăi!”

„Părinții mei m-au întrebat de acte înainte să mă întrebe cum dorm noaptea.”

S-a făcut liniște.

Loredana s-a înroșit la față.

„Ți-a băgat cineva prostii în cap.”

„Nu. Doar adevărul.”

Tata a făcut un pas spre mine.

„Să-ți fie rușine.”

„Mie?” am zis. „Mie să-mi fie?”

Am deschis ușa și le-am arătat ieșirea. Cu mâna mea. Mâna care, după spusele lor, abia mai era bună de semnat.

„Plecați. Și să nu mai veniți.”

Mama se uita la mine de parcă eu îi trădasem pe ei. Loredana a zis printre dinți „o să regreți”. Tata a ieșit fără să se întoarcă.

De atunci n-am mai vorbit cu niciunul.

Am schimbat yala. Am făcut testamentul exact cum am vrut eu, fără presiuni și fără să dau socoteală nimănui. Nu lor. Niciodată lor. Iar când mi-a fost rău și am avut nevoie de cineva să stea cu mine la spital, Marian a venit. Când am avut nevoie de medicamente, el s-a dus. Când n-am putut să mă ridic din pat, el mi-a făcut supă și a stat în liniște, fără întrebări mizerabile.

Asta doare cel mai tare, cred. Nu boala. Ci faptul că omul de la care primești omenie nu-ți e sânge, iar cei care îți sunt sânge te numără ca pe un bun rămas.

Acum trăiesc mai puțin, asta mi s-a spus clar. Dar măcar trăiesc fără minciuna lor în casă.

Spuneți-mi voi, ce ați fi făcut în locul meu? Mai există iertare când familia îți măsoară viața în metri pătrați?