Am fugit din casa soacrei după ce mi-a spus, în fața întregii ulițe, că „o nevastă adevărată nu umblă în pantaloni”

— Iar te-ai îmbrăcat așa?

Vocea soacrei mele a tăiat curtea ca un cuțit. Aveam o găleată în mână, pantofii plini de noroi și un nod în gât. M-am uitat la ea, apoi la pantalonii mei negri, de trening, curați și comozi. Era șase dimineața. Abia mă trezisem.

— Cum adică „așa”, mamaie? am zis încet.

— În pantaloni. Ești femeie măritată, nu băiat de prăvălie. La noi, nora umblă în rochie.

La noi. Mereu „la noi”. De parcă eu nu mai eram om, eram doar ceva venit din altă lume, care trebuia îndoit, corectat, făcut după tipar.

Când m-am măritat cu Cătălin, am crezut că dragostea ține loc de multe. Eu eram din Pitești, lucram la un salon de manichiură, aveam ritmul meu, viața mea. El era dintr-un sat de lângă Târgoviște. Blând, muncitor, cu vorba puțină. După nuntă, mi-a zis că ar fi mai bine să stăm o vreme la ai lui, până strângem bani pentru ceva al nostru.

„O vreme” s-a simțit din prima ca o capcană.

Soacra mea, Mariana, nu era femeie rea la suprafață. Era una din alea care îți pune ciorbă în farfurie și, în timp ce mănânci, îți spune că n-ai ținut niciodată o casă adevărată.

— Nu așa se face zacusca.
— Nu așa se împăturesc cearșafurile.
— Nu la ora asta se dă de mâncare la găini.
— Nu stai cu părul desfăcut prin curte, că te vede lumea.

Mă urmărea din priviri, din prag, din bucătărie, de la poartă. Dacă mă așezam cinci minute pe pat, întreba dacă sunt bolnavă. Dacă vorbeam la telefon cu mama, tăcea apăsat, dar trântea ceva prin chiuvetă. Dacă îmi puneam rimel duminica, zicea râzând:

— Unde te gătești așa, la discotecă?

La început am înghițit. Mi-am zis că e casa ei, satul ei, regulile ei. Cătălin îmi tot repeta:

— Las-o și tu, așa e ea. Nu te pune.

Asta mă scotea din minți mai tare decât criticile ei.

Într-o seară, după ce terminasem de spălat vasele, l-am prins în tindă.

— Tu chiar nu vezi ce face?

El s-a uitat în jos.

— Ba da, văd.

— Și?

— Ce vrei să fac? E mama.

— Sunt și eu soția ta, Cătălin.

N-a zis nimic. A oftat doar, de parcă eu eram încă o treabă pe listă. În secunda aia, ceva în mine s-a rupt puțin.

Apoi a venit ziua în care m-a făcut de râs în fața lumii. Era duminică. Eu ieșisem până la magazin, tot în pantaloni, că plouase și ulița era plină de noroi. La poartă, Mariana stătea cu două vecine.

M-a măsurat din cap până-n picioare și a zis tare, să audă toate:

— Ei, uite așa umblă noră-mea. Zici că n-a văzut în viața ei o fustă. La oraș or fi bune toate, da’ aici mai e și rușinea satului.

Vecinele au zâmbit strâmb. Eu am înghețat. Nu de rușine, nu doar. De furie.

Am intrat în casă, am trântit punga pe masă și pentru prima dată am ridicat glasul.

— Nu mai vorbiți despre mine ca și cum aș fi sluga dumneavoastră!

A venit după mine în bucătărie, roșie la față.

— Atunci poartă-te ca o noră cum trebuie!

— O noră cum trebuie pentru cine? Pentru sat? Pentru vecine? Pentru gura lumii?

— Pentru casa asta!

Atunci a intrat și Cătălin. S-a uitat la mine, la ea, la mine iar.

— Gata, ajunge…

— Nu, nu ajunge! am izbucnit. Spune clar. Sunt nevasta ta sau sunt doar fata care trebuie să tacă și să facă ce zice mama ta?

Mi-aș fi dorit să mă apere atunci. Să spună măcar „destul”. Doar atât. Dar el a rămas mut două secunde, trei, prea multe.

Și a zis încet:

— Hai să ne liniștim.

Am râs. Un râs din ăla urât, care vine când te doare prea tare.

În seara aia mi-am făcut bagajul. Nu multe. Două perechi de blugi, niște tricouri, trusa mea de lucru, actele. Mariana se învârtea prin curte și bombănea că femeile din ziua de azi n-au răbdare. Cătălin stătea în ușă.

— Chiar pleci?

— Da.

— Și unde te duci?

— La Pitești. Mi-a zis fosta șefă că mă primește înapoi la salon.

A venit spre mine, pierdut.

— Nu face asta.

— Ba da. Pentru că dacă rămân, o să mă urăsc. Și după aia o să te urăsc și pe tine.

Am plecat cu un microbuz de seară. Țin minte geamul rece, luminile rare de pe drum și telefonul care vibra în poșetă. El suna. Eu plângeam și nu puteam să răspund.

Primele luni în oraș au fost grele. Stăteam în chirie cu încă o fată, munceam mult, adormeam ruptă. Dar respiram. Nimeni nu-mi număra fustele. Nimeni nu-mi spunea când să ies în curte sau cum să țin lingura în dulap.

Cătălin a venit după mine abia peste două luni. Nu cu flori, nu cu promisiuni mari. Cu ochii obosiți și cu o rușine pe care o vedeam de la distanță.

— Am greșit, mi-a zis. Am vrut să împac pe toată lumea și te-am lăsat singură.

N-am sărit în brațele lui. Nu eram în filme.

L-am lăsat să vorbească. Mi-a spus că și acasă se stricase tot. Că maică-sa îl întreba zilnic dacă „a venit mintea fetei la cap”. Că pentru prima dată i-a zis și el:

— Mama, Elena e nevasta mea. Nu mai vorbești așa despre ea.

Poate pentru alții e puțin. Pentru mine, era ceva ce așteptasem prea târziu.

Ne-am împăcat încet. Cu reguli. Fără mutat înapoi în casa părinților lui. Fără chei la nimeni. Fără „trecem doar puțin” și stăm cu orele la ceartă. Ne-am luat o garsonieră mică, la marginea orașului. Am plătit rate, facturi, nervi, tăceri. Dar erau ale noastre.

Cu Mariana încă nu e lapte și miere. Vorbim rar. Când mergem în vizită, îmi pun ce vreau pe mine. Prima dată când m-a văzut în pantaloni și n-a zis nimic, aproape că nu mi-a venit să cred. N-a devenit alt om. Dar a înțeles, în felul ei, că nu mă mai poate conduce.

Uneori mă gândesc cât de ușor se poate rupe o căsnicie nu din lipsă de iubire, ci din lipsă de curaj.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cât ai voie să rabzi de dragul familiei, până să nu te pierzi pe tine?