Când am vrut să-i închid ușa fostei mele soacre, fetița mea s-a lipit de ea și mi-a spus ceva ce m-a rupt în două

— Să nu cumva s-o bagi în casă, auzi? Dacă îi deschizi, îți calci singură pe demnitate.

Mama aproape țipa la mine din bucătărie, cu mâinile ude de la vase. Eu stăteam în hol, cu cheia într-o mână și cu inima bubuindu-mi în piept. Dincolo de ușă, se auzea soneria scurt, apăsat, apoi liniște. Apoi încă o dată.

M-am uitat spre Mara. Stătea pe covor, cu un creion roz în mână, și m-a întrebat simplu:

— Mami, e buni Elena?

Atât mi-a trebuit ca să mi se strângă stomacul.

Da, era Elena. Fosta mea soacră. Mama lui Radu. Bărbatul care, acum un an și jumătate, a ieșit din casă spunând că se duce până la benzinărie și n-a mai venit. La început a răspuns la telefon. Apoi mai rar. Apoi deloc. După două luni am aflat, nu de la el, ci de la o verișoară de-a lui, că trăia în Brașov cu altă femeie. Eu rămăsesem în Ploiești, cu un copil de patru ani, cu rate, cu grădinița, cu facturi și cu rușinea aia care ți se lipește de piele când toată lumea știe că ai fost lăsată.

Elena n-a dispărut. Asta a fost problema. Sau poate salvarea, nici azi nu știu.

În primele luni venea des. Cu pungi de la piață. Cu ouă, mere, biscuiți pentru Mara. Cu privirea aia vinovată pe care n-o suportam.

— Știu că ți-e greu să mă vezi, Ana, dar eu pe copilul ăsta îl iubesc.

Eu strângeam din dinți.

— Pe mine cine m-a iubit când fiul dumneavoastră ne-a lăsat baltă?

Se uita în jos. Nu se apăra. Asta mă enerva și mai tare.

Familia mea o ura. Tata nici nu voia să-i audă numele.

— Toți sunt la fel. Dacă era femeie dreaptă, îl punea la punct de mic. Nu ieșea așa lepădătură.

Fratele meu, Cătălin, era și mai direct.

— Își spală conștiința pe lângă copil. Să nu te fraierească.

Poate aveau dreptate. Poate nu. Dar Mara o iubea. Când o auzea la ușă, parcă i se lumina fața. „Buni Elena” îi aducea carioci, îi făcea codițe strâmbe, îi spunea povești cu găini și cu vacanțele de la țară. Nu era vina copilului că tatăl ei era un laș.

Numai că, încet-încet, în mine crescuse altceva. O ciudă grea. Pentru că Elena știa unde e Radu și nu-mi spunea clar. O simțeam.

Într-o seară, după ce Mara adormise, am întrebat-o direct:

— Vorbiți cu el?

A tăcut câteva secunde.

— Din când în când.

Am simțit cum îmi ia foc fața.

— Și aveți curaj să veniți aici? Să vă jucați cu fata mea, în timp ce el se preface că n-a avut familie?

— Ana, eu nu pot să-l aduc de guler.

— Dar îl protejați.

— Nu-l protejez. Mi-e rușine cu el.

— Rușine? Atât?

Atunci a început să plângă. Nu zgomotos. Așa, bătrânește, cu umerii lăsați.

— Crezi că eu dorm noaptea? Crezi că n-am încercat? M-a mințit și pe mine. Îmi închide telefonul. Îmi spune că „și-a refăcut viața”. Dar Mara n-are nicio vină. Nici eu.

N-am știut ce să-i răspund. Doar că durerea mea era mai mare decât mila.

Apoi a venit ziua de naștere a Marei. Cinci ani. Ai mei erau toți la noi, înghesuiți în sufragerie, cu platouri de ouă umplute, salată de boeuf și sucuri pentru copii. Mama mi-a spus dinainte:

— Dacă apare femeia aia, eu plec.

Și a apărut. Cu o cutie mică, împachetată prost, și cu o rochiță galbenă pe braț.

S-a făcut liniște. Din aia rea.

Mama a lăsat furculița jos.

— N-ai pic de obraz.

Elena a rămas în prag.

— Am venit doar să-i las cadoul și plec.

— Plecați atunci, a zis tata, fără să se ridice.

Mara a auzit vocea ei și a fugit din cameră.

— Buni!

S-a lipit de picioarele Elenei cu atâta bucurie, încât mi s-a tăiat respirația. Bătrâna s-a aplecat greu și a îmbrățișat-o. Tremura toată.

— La mulți ani, puiule…

Mama mea a izbucnit.

— Ana, spune ceva! Chiar o lași să intre aici după ce fi-su v-a distrus?

Toți se uitau la mine. Și ai mei, și ea, și copilul. M-am simțit trasă în toate părțile.

Mara ridicase capul și mă privea speriată.

— Mami, de ce plânge buni Elena?

Atunci am înțeles ceva ce, de orgoliu, refuzasem luni întregi. Eu nu-l puteam pedepsi pe Radu prin mama lui. Și nici pe fiica mea n-o puteam obliga să piardă încă un om, doar ca să mă simt eu puternică în fața rudelor.

Am tras aer în piept și am zis, cu vocea tremurată:

— Elena intră. Cine are o problemă, poate să plece.

Mama a rămas cu gura întredeschisă.

— Serios, Ana?

— Da, mamă. Serios.

A fost prima dată după mult timp când i-am ținut piept. Nu pentru Elena. Pentru Mara.

N-a fost ușor după. Ai mei m-au certat zile întregi. Cătălin mi-a zis că sunt slabă. Mama n-a mai vorbit cu mine o săptămână. Dar Elena a continuat să vină, mai rar, cu măsură, fără să se bage peste noi. Când Mara a făcut otită, a stat cu ea cât am fost eu la serviciu. Când n-am avut bani într-o lună mai grea, a pus discret niște bancnote sub fața de masă și s-a făcut că a uitat. M-a durut gestul ăla, nu știu de ce. Poate fiindcă era bun.

Radu tot n-a venit. Nici de Crăciun, nici de Paște, nici la serbarea din iunie. Pentru Mara, bunica lui a rămas singura legătură cu jumătatea aia de familie care nu s-a făcut scrum.

Încă am zile când o văd pe Elena și mă strânge în piept tot ce mi-a făcut fiul ei. Încă mă întreb dacă n-am deschis ușa greșită. Dar când o aud pe Mara râzând din bucătărie și spunând „buni, mai spune-o pe aia cu capra”, parcă nu mai pot fi chiar atât de crudă.

Voi ce ați fi făcut în locul meu?
O femeie trebuie să-și apere rana sau copilul, când uneori nu se pot apăra amândouă deodată?