Cu trei săptămâni înainte de nuntă, mama mi-a spus că nu mai dă niciun ban dacă nu fac „o nuntă cum se cade”

— Dacă nu faceți nunta la „Imperial”, eu nu mai dau niciun leu. Să fie clar!

Mama a trântit paharul pe masă de mi-a sărit inima. Era duminică, la ai mei, mirosea a friptură și a cafea reîncălzită, dar în bucătăria aia mică se strânsese atâta tensiune, că nu mai puteam respira.

M-am uitat la Cătălin. Stătea drept, cu maxilarul încleștat, și își freca degetele una de alta, cum face când se abține să nu spună ceva urât.

— Doamnă Mariana, noi v-am spus de la început că nu vrem credit pentru o singură zi, a zis el, calm, dar rece. Nu ne permitem.

— Nu vă permiteți sau nu vreți? a tăiat-o mama. Că la vârsta voastră toți vor și apartament, și mobilă nouă, și nuntă ieftină. Păi cum vine asta?

Atunci am simțit că mi se urcă sângele în obraji. Pentru că nu era prima ceartă. De două luni ne învârteam în jurul aceleiași rușini: mama voia restaurantul cel mai cunoscut din oraș, meniu scump, formație live, decoruri „să rămână lumea cu gura căscată”. Eu voiam să nu încep căsnicia cu datorii.

Numai că până atunci tot sperasem că o să cedeze.

N-a cedat.

Cu trei săptămâni înainte de nuntă, după ce dădusem avans la fotograf, la rochie, la verighete și la sală, mama a anunțat că ea și tata se retrag financiar. Pur și simplu. Pentru că refuzam să mutăm evenimentul într-un loc „mai de Doamne-ajută”, cum zicea ea.

Pe drum spre casă, în mașină, n-am vorbit aproape deloc. Doar semnalizarea se auzea și respirația noastră tăiată.

La un moment dat, Cătălin a tras pe dreapta.

— Irina, eu nu mai pot așa.

Am întors capul spre el.

— Ce înseamnă asta?

— Înseamnă că simt că ne căsătorim cu maică-ta, nu unul cu altul.

M-a durut. M-a durut pentru că avea dreptate.

— Nu e corect, am zis încet.

— Ce nu e corect? Că spun adevărul? Uite, eu muncesc de dimineața până seara. Tu la fel. Strângem pentru avans la apartament. Și acum ce facem? Luăm credit de nevoi personale ca să mănânce neamurile sarmale la „Imperial” și să zică Mariana că și-a măritat fata bine?

N-am răspuns. Mi-au dat lacrimile, din alea de nervi, care te ustură.

În seara aia ne-am certat urât. Poate cel mai urât din toată relația noastră.

— Tu tot pe mine pui presiune! am izbucnit. De parcă eu vreau circul ăsta!

— Nu pe tine, Irina. Dar tu încă speri că o să se rezolve dacă o împaci.

— E mama mea!

— Și eu sunt omul cu care vrei să-ți faci viața!

A tăcut după. Eu am intrat în baie și am plâns pe covorașul ăla mic, bej, cumpărat la reducere. Ce penibil sună, dar fix acolo am stat ghemuită și m-am întrebat dacă toată povestea asta merită.

A doua zi, mama m-a sunat de șase ori. A șaptea oară am răspuns.

— Te-ai mai gândit? m-a întrebat direct.

— Da.

— Și?

— Nu fac nuntă la „Imperial”.

A urmat o tăcere din aia grea.

— Atunci să nu zici că nu te-am ajutat, a spus ea. Tu alegi să te faci de râs.

Cred că asta m-a lovit cel mai tare. Nu că rămâneam fără bani. Ci că, pentru mama, problema era rușinea. Ce zice lumea. Ce spun rudele din Buzău, fina ei, vecina de la patru, fostele colege. Eu, în schimb, mă gândeam dacă peste șase luni o să putem plăti rata și întreținerea fără să ne împrumutăm.

Seara am mers la ai mei. Tata stătea în sufragerie și se uita la știri, cu volumul prea tare, cum face când nu vrea să se bage. Mama avea brațele încrucișate.

— Mai ai timp să te răzgândești, mi-a zis.

— Nu mă răzgândesc.

— Pentru el faci asta?

— Nu. Pentru mine. Pentru noi.

A râs scurt, urât.

— O să regreți. O nuntă se face o dată în viață.

M-am uitat la ea și, pentru prima dată, n-am mai văzut-o ca pe mama care îmi îndrepta gulerul în prima zi de școală. Am văzut o femeie speriată de gura lumii, care încerca să-și trăiască orgoliul prin mine.

— Și o viață tot o dată o trăiesc, mamă.

Tata a lăsat telecomanda jos, dar n-a zis nimic. Nici acum nu știu dacă i-a fost rușine sau doar i-a fost mai ușor să tacă.

În trei zile am anulat restaurantul mare. Am pierdut o parte din avans. M-a durut, normal că m-a durut. Am sunat invitați, am explicat, am auzit și încurajări, și înțepături.

„Aoleu, dar ce s-a întâmplat?”

„V-ați certat?”

„Lasă, mamă, că nu contează unde faci, important e să fiți fericiți.”

Și varianta spusă pe ocolite, dar clară: „Păcat, ieșea frumos”.

Până la urmă, am făcut cununia civilă și una religioasă restrânsă. Cu familia apropiată. Fără formație. Fără fum greu și tavan de flori. Am mâncat la un restaurant mic, curat, cu oameni calzi. Eu am purtat aceeași rochie. Cătălin a plâns când m-a văzut, deși el zicea mereu că nu e genul.

Mama a venit. A stat rigidă aproape toată ziua. Dar când preotul ne-a pus cununiile pe cap, am surprins-o ștergându-se la ochi. Nu știu dacă de emoție, de ciudă sau de amândouă.

Noi, în schimb, am plecat seara acasă liniștiți. Fără datorii. Fără rate făcute de dragul pozelor. Cu oboseală, da, și cu un gol ciudat după tot scandalul, dar și cu sentimentul că, în sfârșit, am ales singuri.

Uneori mă întreb dacă părinții chiar ne vor binele sau doar vor să nu fie judecați de alții în locul nostru.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi ales liniștea voastră sau „nunta cum se cade”?