Am crescut-o ca pe copilul meu, iar acum, înainte de nuntă, mi-a spus că nu are loc pentru mine la masă
„Te rog să nu vii la nuntă.”
Atât a zis. Cu voce mică, ținând telefonul în mână, fără să mă privească. Eu eram în bucătărie, cu mâinile ude, tocmai scosesem sarmalele din congelator, că voiam să-i fac pachet pentru acasă, cum îi făceam mereu. M-am întors spre ea și pentru câteva secunde am crezut că n-am auzit bine.
„Cum adică să nu vin?”
A înghițit în sec și și-a tras mânecile peste palme, exact cum făcea când era mică și mințea.
„O să fie doar familia apropiată.”
Am râs scurt. Un râs din ăla care te sperie și pe tine.
„Și eu ce am fost, Irina?”
Atunci a ridicat ochii spre mine. Recunosc, cred că în clipa aia m-a durut mai tare decât dacă m-ar fi pălmuit. Nu era furie în privirea ei. Era jenă. De mine.
Pe Irina am crescut-o de la opt ani. Când m-am căsătorit cu tatăl ei, cu Doru, era un copil slab, cu codițe strâmbe și genunchii juliți. Mama ei, Mirela, plecase în Italia „pentru un an”, cum zicea toată lumea. Un an s-a făcut trei, apoi cinci. Trimitea bani din când în când, mai mult promisiuni și poze din fața unor magazine în care Irina nu intrase niciodată.
Eu am fost aia care i-a spălat uniforma de școală la mână când s-a stricat mașina. Eu am stat nopțile cu ea când făcea febră și delira. Eu i-am cumpărat sutienul ăla primul, că îi era rușine să-i spună lui taică-su. Eu am mers la ședințe, eu am plătit meditațiile la română, eu am vândut două brățări de aur primite de la mama ca să-i iau laptop în clasa a unsprezecea.
Nu m-am plâns. Niciodată.
Când lua 9, plângea de parcă picase bacul. O luam în brațe și-i spuneam: „Nu nota te face om, mamă.” Da, îi spuneam „mamă”, cum spun femeile pe la noi, cu drag. Iar ea îmi spunea „mama Dana” prin casă, fără să o învețe nimeni.
Numai că Mirela s-a întors exact când Irina intrase la facultate, la București. Cu păr vopsit proaspăt, un parfum scump și o valiză plină de cadouri. Dintr-odată, apărea peste tot. Poze, mese în oraș, postări cu „fata mea, mândria mea”. Mă uitam și simțeam cum mă strâng pe dinăuntru, dar tăceam. Ce să zic? Că nu e mamă? Era. Doar că eu fusesem acolo când nu era nimeni.
Doru vedea și el, dar se făcea că nu pricepe.
„Las-o, Dana. E maică-sa.”
„Și eu ce sunt?”
A ridicat din umeri. Gestul ăla m-a înfuriat mai tare decât toate.
În ultimii doi ani, Irina s-a rărit. Mesaje scurte. Vizite în grabă. Când venea, stătea mai mult pe telefon. Eu tot îi puneam mâncare la pachet, tot îi băgam bani în buzunar „să ai de ceva”, deși eu și Doru număram facturile pe masă. El avusese niște probleme la muncă, eu lucram la un cabinet stomatologic pe recepție, nu ne dădeau banii la timp. Și totuși, pentru ea găseam mereu.
Când ne-a spus că se mărită, am plâns de bucurie. I-am zis că o ajut cu tot ce pot. Rochie, avans la restaurant, orice. Chiar m-am apucat să strâng bani. Mai tăiam de la mine, mai puneam într-un plic ascuns între fețele de masă.
Apoi am auzit din întâmplare, nu de la ea. Soră-mea a văzut pe internet o postare făcută de Mirela: „În sfârșit, îmi văd fata mireasă. Pregătiri de nuntă alături de părinții ei.” Părinții ei. La plural.
Eu nu eram nicăieri.
Am așteptat două zile să-mi spună singură. N-a spus. Așa că am întrebat-o când a venit duminica la noi.
„Irina, eu la nuntă unde stau?”
A înlemnit. Doru s-a uitat în farfurie.
„Dana… voiam să vorbim…”
„Vorbește.”
Și atunci a venit lovitura.
„Mirela nu se simte confortabil dacă vii. Zice că lumea o să vorbească, că o să iasă urât, că o să pară că… că ea n-a fost mamă.”
Am simțit cum îmi țiuie urechile.
„Dar n-a fost, Irina.”
„Nu vreau scandal!” a izbucnit ea. „M-am săturat să fiu trasă între voi. E nunta mea. O singură dată o fac. Vreau să fie simplu.”
„Simplu? Să mă ștergi pe mine?”
A început să plângă. Eu nu. Eu am rămas rece, ceea ce la mine înseamnă foarte rău.
„Te-am iubit ca pe copilul meu.”
„Știu.”
„Nu, nu știi. Dacă știai, nu-mi făceai asta.”
Doru tot tăcea. La un moment dat i-am zis:
„Spune ceva.”
El a oftat și a mormăit:
„Hai să nu stricăm relația de tot.”
Atunci am explodat.
„Care relație, Doru? Aia în care eu am ținut casa, am crescut copilul, am cusut, am gătit, am stat prin spitale, iar acum trebuie să mă fac mică să încapă adevărul convenabil al altora?”
Irina tremura. Știu că și ei i-a fost greu. Dar greu mi-a fost și mie când o așteptam să vină de la olimpiadă și n-aveam bani decât de un covrig până la salariu. Greu mi-a fost când am ascuns de ea că mi-am amanetat inelul ca să-i plătesc chiria în primul an. Nu i-am spus nici azi.
S-a ridicat și și-a luat geanta.
„Dacă mă iubești, mă înțelegi.”
M-am uitat la ea lung.
„Nu, Irina. Dacă mă iubeai tu, nu mă puneai să aleg între demnitatea mea și nunta ta.”
A plecat plângând. Doru după ea. Eu am rămas în bucătărie, cu sarmalele dezghețate pe masă și cu plicul de bani în sertar. L-am scos, l-am desfăcut și m-am uitat la bancnotele strânse leu cu leu. Pentru cine? Pentru ce?
De trei săptămâni nu m-a sunat. Nici ea, nici Doru nu mai vorbesc cu mine cum vorbeau. În casă e o liniște de te apasă pe piept. Mirela, în schimb, pune poze cu invitațiile și probele de machiaj.
Și eu stau și mă întreb ceva ce mă roade zi și noapte: cât valorează, de fapt, anii în care ai fost mamă, dacă într-o singură zi cineva poate să-ți spună că nu ești familie?
Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi iertat sau ați fi închis ușa pentru totdeauna?