Ne-am mutat lângă lac, pentru liniște. În câteva săptămâni, casa noastră a devenit pensiunea întregii familii

— Iar au venit.

Am spus asta cu mâinile ude, stând în fața chiuvetei pline de pahare, în timp ce pe geam îi vedeam pe cumnatul meu, Sorin, pe nevasta lui, Lenuța, și pe cei doi copii coborând din mașină cu pături, mingi și o pungă de cărbuni de parcă veneau la cabană închiriată, nu la mine acasă.

Mihai nici n-a ridicat bine privirea din curte.

— Lasă, Irina, că stau puțin.

Puțin. Mereu „puțin”. Puțin însemna grătar, cafea, prăjituri, copii care alergau prin toată casa, prosoape ude aruncate pe scaune și eu terminată, duminică seara, cu spatele rupt și cu nervii făcuți zob.

Ne mutaserăm lângă lac, într-o zonă liniștită din județul Brașov, tocmai pentru că nu mai suportam blocul. Eu visam dimineți cu rouă în iarbă, roșii în grădină, poate un hamac, poate puțină pace. Mihai zicea că aici o să respirăm altfel. Și la început chiar a fost frumos. Aer rece dimineața. Miros de pământ ud. Seara auzeam doar câinii de departe și câte o mașină rară.

A ținut puțin.

Prima dată a venit mama lui Mihai „să vadă și ea casa”. Apoi sora lui cu familia, „că tot sunt prin zonă”. După aia unchiul Gabi cu tanti Mariana, „doar la o cafea”. Și cafeaua se făcea ciorbă, friptură, salată, pat întins în camera mică și a doua zi mic dejun pentru șase oameni.

Nimeni nu întreba dacă e bine. Nimeni nu zicea: „Irina, ai și tu chef? Poți? E momentul potrivit?”

Sunau de pe drum sau, mai rău, opreau direct la poartă.

— Ce faceți? Am zis să vă facem o surpriză!

Am ajuns să urăsc cuvântul ăsta.

În fiecare vineri simțeam un nod în stomac. Mă uitam la frigider și calculam: ajung ouăle? mai am făină? ce fac dacă mai apar încă patru? Nu mai trăiam în casa mea. Trăiam într-un fel de datorie continuă față de rudele lui Mihai.

Și cel mai tare mă durea că el nu vedea.

Sau vedea și se făcea că nu vede.

— Sunt ai noștri, Irina. Ce vrei să fac, să le închid poarta în nas?

— Nu, Mihai. Vreau doar să ne întrebe înainte să vină.

— La noi în familie nu se face așa. Oamenii vin unii la alții.

„La noi în familie.” De parcă eu eram chiriașă. De parcă m-am mutat în neamul lui, nu în casa noastră.

Într-o sâmbătă, după ce făcusem de dimineață plăcintă cu brânză, ciorbă de pui și salată de vinete, am intrat în baie și m-am uitat în oglindă. Arătam rău. Cearcăne, părul prins aiurea, bluza pătată cu ulei. Din curte se auzeau râsete și tacâmuri. Eu nu mâncasem nimic până la ora trei.

Și atunci m-a lovit un gând simplu, aproape rușinos: eu nu mai sunt gazdă, eu sunt personal.

Seara, după ce au plecat toți, i-am spus lui Mihai că nu mai pot.

A rămas cu farfuria în mână și s-a uitat la mine lung.

— Exagerezi.

— Nu exagerez deloc.

— Mama o să se supere.

— Dar eu? Eu când am voie să mă supăr?

N-a zis nimic câteva secunde. A pus farfuria jos mai tare decât trebuia.

— E lipsă de respect să începi cu reguli din astea.

Am simțit cum mi se încălzește fața.

— Lipsă de respect e să vină oamenii peste mine în fiecare weekend și să se aștepte să-i servesc zâmbind.

Luni dimineață am scris pe grupul familiei. Am stat zece minute cu degetul pe telefon. Tremuram, deși era doar un mesaj.

„Dragilor, vă rog ca de acum înainte orice vizită la noi să fie anunțată cu câteva zile înainte. Avem și noi program, treburi și uneori vrem să stăm singuri. Vă așteptăm cu drag, dar stabilit din timp.”

Atât.

A fost de ajuns.

Prima a răspuns soacra mea.

„Frumos. N-am crezut că o să ajungem să ne programăm la copilul nostru.”

Apoi Lenuța:

„Dacă vă deranjăm, spuneți direct. Nu trebuie atâta protocol.”

Unchiul Gabi a pus un emoticon cu degetul mare în jos. Atât l-a dus.

Dar cel mai rău a fost când m-a sunat mama lui Mihai.

— Irina, să știi că de când te-ai mutat la casă te-ai schimbat. Te-ai ajuns.

— Nu m-am ajuns, doamnă Viorica. Sunt doar obosită.

— Noi așa am trăit mereu. Cu ușa deschisă.

— Ușa deschisă nu înseamnă să nu mai ai limite.

A tăcut o clipă, apoi a zis rece:

— Tu îl îndepărtezi pe Mihai de familie.

Mi-au dat lacrimile instant, de nervi mai mult decât de durere.

Mihai a venit acasă exact când închideam. M-a găsit în bucătărie, sprijinită de masă.

— A sunat mama, a zis că ai vorbit urât.

Atunci am explodat. Nu elegant, nu calm, nu frumos. Așa cum explodează un om ținut prea mult sub apă.

— Pentru tine eu ce sunt, Mihai? Nevasta ta sau femeia de serviciu a familiei tale?

A rămas alb.

— Cum poți să spui asta?

— Pentru că așa mă simt! Eu gătesc, eu spăl, eu schimb lenjerii, eu strâng după toți, iar tu spui doar „lasă, că stau puțin”. Nimeni nu mă întreabă dacă mai pot!

Pentru prima dată l-am văzut fără replică. S-a așezat pe scaun și și-a frecat fruntea.

— N-am crezut că e așa de rău.

— Pentru că n-ai vrut să vezi.

În weekendul următor au venit doar mama lui și tatăl lui. Anunțați. Au stat două ore. A fost rece, stânjenitor, cu propoziții scurte și cești puse încet pe farfurioare. Viorica abia s-a atins de cozonac. La plecare mi-a zis:

— Noi nu suntem străini, Irina.

Și eu, cu un nod în gât, i-am răspuns:

— Tocmai de asta ar trebui să ne purtăm cu mai mult respect unii față de alții.

De atunci, lucrurile nu s-au reparat de tot. Sorin vine mai rar. Lenuța s-a răcit de-a binelea. Soacra mea încă mai aruncă săgeți, din alea cu „pe vremea noastră nu existau atâtea pretenții”. Dar în casa mea s-a făcut, în sfârșit, liniște. Liniștea pentru care am muncit, am plătit și am sperat.

Și totuși, uneori mă întreb: de ce, la noi, o femeie trebuie să ajungă la capătul puterilor ca să i se recunoască dreptul la niște limite normale?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Am cerut prea mult sau doar minimul de respect?