Am primit apartamentul bunicii din centru, dar nimeni nu mi-a spus cât costă cu adevărat promisiunea asta

— Unde mi-ai ascuns actele? a țipat bunica, cu mâna tremurândă pe fața de masă din mușama, de parcă voia s-o smulgă cu totul.

Am rămas cu cheia în ușă și sacoșa de la Mega în mână. Era șapte fără un sfert seara. Abia ieșisem dintr-o ședință lungă, aveam 23 de apeluri pierdute de la ea și încă două mesaje de la soția mea, Ioana: „Să nu uiți să-i iei pâine fără sare” și „Mama zice că trebuie să te organizezi mai bine”.

M-am uitat la bunica și, pentru o secundă, n-am mai văzut femeia care m-a crescut în vacanțe, care îmi făcea clătite și mă certa că stau în curent. Am văzut doar frica din ochii ei. Frică adevărată.

— Bunico, nu ți-am ascuns nimic.

— Minți! Toți vreți să mă dați afară din casa mea!

Casa ei. Apartamentul din centru, cu tavan înalt, uși vechi din lemn și balcon spre bulevard. Cu doi ani înainte, când încă mai era lucidă, m-a chemat la notar. A fost foarte clară.

— Ție ți-l las, Cătălin. Dar cu o condiție: să ai grijă de mine până închid ochii.

Am zis da fără să clipesc. Cine n-ar fi zis? Eu și Ioana stăteam atunci cu chirie într-un două camere la Dristor, cu rate la mașină și un copil mic. Apartamentul ăla ni se părea salvarea. Doar că nimeni nu te pregătește pentru ce înseamnă, zi de zi, să îngrijești un om care se stinge puțin câte puțin, dar rămâne viu destul cât să te cheme din oră în oră.

La început a fost suportabil. Îi duceam cumpărături, o duceam la medic, îi plăteam facturile. Mai uitase câte ceva, mai repeta povești. Apoi a început să lase gazul deschis. Să coboare noaptea în papuci, convinsă că trebuie să prindă tramvaiul spre fostul ei serviciu. Să mă sune la birou plângând că e un bărbat străin în casă. Eram eu, în poza din sufragerie.

Eu lucram în vânzări. Target, telefoane, nervi, deplasări. Șeful meu, Răzvan, începuse să-mi spună pe un ton din ăla „prietenește”:

— Cătălin, te înțeleg, dar nu poți pleca iar la prânz. Ori ești aici, ori nu mai ești.

Adevărul? Nu mai eram nicăieri. Nici la muncă, nici acasă.

Ioana m-a ajutat la început. Dar după câteva luni s-a răcit. Spunea că și ea e obosită, că avem un copil, că nu poate trăi cu o bătrână care urlă noaptea că i-am furat verigheta moartă de 20 de ani. Și o înțelegeam. Dar mă durea felul în care o spunea.

— E bunica ta, Cătălin. Apartamentul e pe numele tău din cauza ei. Normal că tu trebuie să duci asta.

„Tu.” Mereu „tu”.

Mama venea rar. O dată la două săptămâni, cu o ciorbă și cu sfaturi.

— Să ai răbdare, mamă. E bătrână.

— Stai tu cu ea un weekend, i-am zis într-o duminică, după ce bunica îmi aruncase farfuria pe jos fiindcă voia „tacâmurile ei bune”, pe care le uitase de ani de zile în debara.

Mama a tăcut. Apoi a zis încet:

— Eu nu mai pot psihic.

Dar eu puteam?

Într-o noapte am găsit-o pe scara blocului, la etajul unu, în cămașă de noapte și cu poșeta la subraț.

— Mă duc la mama, mi-a spus foarte liniștită.

Mama ei murise în 1987.

Am luat-o de umeri și am simțit cât era de ușoară. Prea ușoară. M-a privit lung și, pentru o clipă, m-a recunoscut.

— Cătăline… tu ești?

Am început să plâng pe loc, ca prostul, pe scări.

După episodul ăla, neurologul a fost direct. Mi-a spus că are nevoie de supraveghere permanentă. Nu „când puteți”, nu „cum vă descurcați”. Permanentă.

Am încercat cu o femeie care să stea cu ea ziua. A rezistat trei zile. Bunica o scuipa, o acuza că vrea să-i fure banii, îi ascundea geanta în cuptor. A doua femeie a cerut mai mulți bani decât îmi permiteam. Eu deja începusem să lipsesc de la muncă. Într-o luni dimineață am fost chemat în birou și dat afară. Elegant, cu „regrete” și „sperăm să vă reveniți”.

Când i-am spus Ioanei, a izbucnit.

— Deci gata? Ne ducem toți la fund pentru apartamentul ăsta?

— Nu e pentru apartament! E bunica mea!

— Atunci de ce nu o duci într-un cămin?

N-am răspuns. Pentru că știam de ce. Actele aveau o clauză urâtă, rece. Dacă nu îi asiguram personal îngrijirea și ea era internată permanent într-un centru, donația putea fi contestată de ceilalți moștenitori. Unchiul meu, Sorin, abia aștepta.

Și aștepta bine. Când a auzit că mă gândesc la cămin, m-a sunat imediat.

— Dacă n-ai fost în stare să respecți ce-ai promis, lasă apartamentul. Să se facă dreptate.

Dreptate. Ce cuvânt murdar poate să devină în familie.

În seara în care am decis, bunica stătea pe marginea patului și rupea încet un șervețel în fâșii mici. M-am așezat lângă ea.

— Bunico, o să mergi într-un loc unde o să aibă grijă de tine tot timpul.

S-a uitat la mine speriată.

— Și tu?

Mi s-a pus un nod în gât.

— Eu o să vin. Des.

A dat din cap ca un copil care nu înțelege, dar simte că ceva e rău. În dimineața când am dus-o, m-a strâns de mână atât de tare cum nici nu credeam că mai poate.

Am pierdut apartamentul după șase luni de procese și scandaluri. Sorin l-a luat. Eu am rămas cu rate, cu rușinea aruncată în familie și cu liniștea grea din mine.

Dar bunica, la cămin, s-a liniștit. Avea oameni lângă ea non-stop. Nu mai rătăcea noaptea. Nu mai era singură cu fricile ei. Ultima dată când m-a recunoscut, mi-a spus doar atât:

— Ai obosit, mamă.

Atunci am știut că am ales omul, nu zidurile.

Și totuși, uneori mă întreb: voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi ținut cu dinții de apartament sau ați fi renunțat la tot ca să salvați ce mai rămânea din omul drag?