„Semnezi azi sau pleci din casa fiului meu?” În ziua în care soacra mea a vrut apartamentul moștenit, am înțeles că mariajul meu se terminase deja

„Semnezi azi sau pleci din casa fiului meu?”

Așa a început totul, cu vocea Vioricăi tăind aerul din bucătărie, printre farfuriile încă nespălate și mirosul de ciorbă reîncălzită. Eu am rămas cu pixul în mână și cu stomacul strâns. Pe masă era un dosar galben. În el, actele pentru apartamentul meu. Singurul lucru rămas de la tata.

Am ridicat ochii spre Cătălin. Stătea rezemat de calorifer, cu mâinile în buzunar, privind când la mine, când la maică-sa.

„Spune-i și tu”, i-am zis. „Spune-i că nu e normal.”

A oftat scurt.

„Irina, nu dramatiza. Așa se face în familie.”

În secunda aia, cred că ceva s-a rupt în mine. Nu de tot. Dar suficient cât să aud altfel tot ce se spusese până atunci.

Apartamentul era o garsonieră în Drumul Taberei, moștenită de la tata după ce a murit. Mică, veche, cu geamuri care trăgeau iarna și cu gresie pusă de el cu mâna lui. Nu valora o avere, dar era al meu. Siguranța mea. Locul în care știam că, dacă mi se surpă lumea, am unde să mă duc.

Eu și Cătălin stăteam în apartamentul lui Viorica, un trei camere din Militari, unde ea ocupa dormitorul mare, noi camera mică, iar sufrageria era „de musafiri”, deși nu venea nimeni. La început am zis că e temporar, să strângem bani. Apoi au trecut trei ani.

Viorica îmi spunea des, pe un ton dulceag care mă înțepa mai rău decât o ceartă directă:

„Mamă, eu vă vreau binele. Dacă îmi treci mie garsoniera, eu vă las vouă apartamentul ăsta mai mare. Ce faci tu cu o cutie de chibrituri? Aici puteți crește și un copil.”

Doar că apartamentul „mai mare” rămânea în numele ei.

„Și când ni-l dați?” am întrebat într-o seară.

A zâmbit strâmb.

„Păi îl aveți deja. Stați aici, nu?”

Atunci am înțeles șmecheria, dar Cătălin a sărit imediat.

„Hai, mamă, nu mai vorbi așa.”

Apoi spre mine:

„Ce tot te agăți de acte? Noi suntem familie.”

Noi. Familie. Cuvinte mari, folosite exact când voiau ceva de la mine.

După aia a început presiunea adevărată. Nu într-o zi, ci picătură cu picătură. Viorica îmi lăsa bilețele pe frigider cu numere de notari. Îmi spunea că sunt încăpățânată, că nu știu să țin o casă, că o femeie deșteaptă își ascultă soțul. Câteodată plângea teatral.

„Eu pentru voi trag. Și tu mă faci hoață?”

N-am făcut-o hoață. Nici măcar nu ridicam tonul. Tocmai asta o enerva.

Cătălin devenise tot mai rece. Seara, când ne băgam în pat, stătea cu spatele la mine.

„De ce faci scandal pentru nimic?”

„Pentru nimic? E apartamentul meu.”

„Și ce, eu aș fugi cu el? Mama a zis clar că rămâne la noi.”

„La noi sau la ea?”

A tăcut. Tăcerea aia a fost mai urâtă decât orice răspuns.

Într-o duminică, au venit și cumnata mea, Mirela, cu bărbatul ei. N-am știut de ce până n-am văzut cum au început toți, pe rând, să mă convingă.

„Irina, gândește matur”, mi-a zis Mirela, mestecând încet. „Viorica nu trăiește o sută de ani.”

Am simțit că-mi îngheață mâinile.

„Deci planul e să aștept să moară, ca să fiu liniștită?”

S-a lăsat o tăcere grea. Viorica a izbit lingura de masă.

„Uite cum vorbește! După tot ce fac pentru ea!”

Tot ce făcea pentru mine era să-mi amintească zilnic că sunt în casa ei.

Adevărul e că am început să mă îndoiesc de mine. Poate eram eu prea suspicioasă. Poate chiar așa se face. Poate o femeie, când se mărită, trebuie să lase de la ea. Dar de ce să las mereu eu? De ce siguranța mea trebuia să fie dovada iubirii?

În seara dinaintea programării la notar, Cătălin mi-a pus actele pe pat.

„Mâine la 11. Să nu mă faci de râs.”

L-am privit și parcă nu-l mai cunoșteam.

„Tu mă auzi? Mă trimiți să renunț la singurul bun pe care îl am și îmi spui să nu te fac de râs?”

„Exagerezi.”

„Nu. Tu ești doar comod. Vrei să fie liniște cu maică-ta și mă sacrifici pe mine.”

S-a înroșit la față.

„Dacă nu-ți convine, pleacă.”

Atât. Fără să clipească.

N-am dormit deloc în noaptea aia. La cinci dimineața m-am dus în baie, am închis ușa și am plâns cu robinetul pornit. Apoi m-am ridicat, mi-am luat două genți, actele mele și am chemat un taxi.

Viorica m-a prins pe hol.

„Unde te duci?”

„Acasă.”

„Aia nu e casa ta. E o garsonieră vai de ea.”

M-am uitat drept la ea.

„Ba da. Tocmai asta e. E a mea.”

Cătălin a ieșit buimac din cameră.

„Irina, nu face prostii.”

„Nu fac. Le opresc.”

Am plecat direct în Drumul Taberei. Garsoniera mirosea a închis și a praf, dar când am deschis geamul, am simțit pentru prima oară după mult timp că pot să respir. În două săptămâni, Cătălin m-a sunat de câteva ori. Nu să-și ceară iertare. Ci să mă întrebe dacă „m-am calmat”.

Când a înțeles că nu mă întorc și că nu voi semna nimic, s-a schimbat tonul.

„Ai distrus familia pentru un apartament.”

Nu. Ei au distrus-o pentru că au vrut apartamentul.

Divorțul a venit repede și urât. Cu reproșuri, cu rude băgate la înaintare, cu vorbe aruncate prin telefon. Viorica zicea tuturor că sunt materialistă. Eu, care doar am refuzat să rămân fără nimic. Ce ironie.

Au trecut nouă luni de atunci. Încă mă doare. Nu mă prefac că sunt vreo eroină. Sunt seri când stau pe canapeaua extensibilă a tatei și mă întreb dacă n-aș fi putut salva cumva căsnicia. Dar apoi îmi amintesc de dosarul galben, de pixul pus în fața mea, de bărbatul meu care n-a fost de partea mea nici măcar o dată.

Și atunci știu că n-am ales apartamentul.

M-am ales pe mine.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Am greșit că am pus siguranța mea mai presus de o căsnicie în care eram iubită doar cât timp cedam?