M-am prefăcut sărac ca să fiu iubit pentru cine sunt, dar am pierdut femeia care chiar mă iubea
„Cum adică apartamentul ăsta nu e al colegului tău?”
Andreea stătea în mijlocul livingului meu din Herăstrău, cu cheia încă în mână și cu privirea aia pe care n-o s-o uit nici dacă trăiesc o sută de ani. Pe masă era o mapă deschisă. Contracte, extrase, acte. Eu le lăsasem acolo ca un idiot, convins că ajung înaintea ei.
„Vlad, spune ceva.”
Am deschis gura și n-a ieșit nimic. Simțeam cum mi se strânge cămașa pe spate de transpirație. Din bucătărie se auzea espressorul pe care îl programasesem dimineață. Un detaliu stupid, într-un moment în care totul se prăbușea.
„E al meu”, am zis, în sfârșit.
Ea a clipit rar. „Și mașina?”
„Tot a mea.”
„Firma?”
Am dat din cap. A făcut un pas înapoi de parcă o împinsese cineva.
„Deci cine ești tu, de fapt?”
Adevărul e că nici eu nu mai știam exact.
Eu sunt din București. Am 39 de ani, am o firmă de logistică pe care am crescut-o în zece ani, am două apartamente, o casă lângă oraș și suficienți bani cât să nu mă uit la prețul din meniu. Dar după un divorț urât și două relații în care m-am simțit mai mult portofel decât om, am ajuns să văd interes peste tot. Poate și unde nu era.
Pe Andreea am cunoscut-o la Buzău, la ziua unui prieten comun. Ea era profesoară de română, 34 de ani, genul de femeie care nu făcea spectacol din nimic. Râdea cu toată fața. Vorbea limpede. Nu încerca să impresioneze pe nimeni. Seara aia am stat pe treptele casei și am vorbit despre familie, navetă, facturi, oboseală. Chestii normale. Mi-a plăcut imediat.
Când m-a întrebat ce fac în București, i-am spus prima minciună.
„Lucrez în administrativ, la o firmă. Nimic special.”
A zis doar: „A, deci și tu tragi de salariu până la sfârșitul lunii.”
Am râs și am lăsat-o să creadă asta.
Nu știu de ce exact atunci am decis să merg mai departe cu teatrul ăsta. Poate pentru că mi-a plăcut cum se uita la mine fără să calculeze nimic. Poate pentru că, pentru prima dată după mult timp, simțeam că dacă îi spun adevărul stric ceva curat.
Am început să merg la Buzău aproape în fiecare weekend cu o mașină veche pe care o țineam pentru depozit. Îi spuneam că apartamentul meu din București e mic și stau cu chirie în Titan. Când mă întreba de program, mă prefăceam stresat de „șefi”. Mi-e rușine și acum când scriu asta.
Ea mă primea în viața ei simplu, fără jocuri. Mergeam în piață cu mama ei. Căram pungi. Îi schimbam un bec. Beam cafea pe balconul apartamentului ei mic, într-un bloc vechi, și o ascultam cum își face griji că nu-i ajung banii până la salariu. Uneori îi lăsam discret câte ceva în frigider sau plăteam eu plinul la mașina ei, iar ea se supăra.
„Nu vreau să mă întreții, Vlad.”
„Nu te întrețin. Te ajut.”
„Tot aia e, dacă se repetă.”
Atunci mă îndrăgosteam și mai tare. Pentru mine, refuzul ei era dovada că am avut dreptate. Că ea nu e ca celelalte. Numai că eu continuam să o testez, ca un om bolnav de suspiciune.
După opt luni, a început să simtă că ceva nu se leagă.
„Cum de îți permiți mereu să pleci când vrei?”
„Recuperez ore.”
„Ce firmă e aia unde ba ești rupt de oboseală, ba dispari marți la prânz?”
M-am enervat aiurea. „De ce mă iei la întrebări?”
A tăcut. Apoi a zis încet: „Pentru că uneori simt că nu te cunosc.”
În loc să mă opresc, am mințit și mai atent. Am șters urme. Am inventat colegi. Am făcut povești despre șefi imposibili. Ajunsesem să repet minciunile ca să nu mă încurc. Și culmea, în tot timpul ăsta chiar o iubeam. Poate tocmai de aia am dus totul prea departe. Mi-era frică de adevăr și de pierdere în același timp.
În ziua în care a aflat, venise la București pentru un curs. I-am dat cheia de la apartament, spunându-i că e locuința unui prieten plecat din țară și că poate să stea acolo până ajung eu. Ea a intrat, a lăsat bagajul și a văzut pe masă dosarul adus de contabilă. Numele meu era peste tot. Contract de vânzare. Situații financiare. Acte de proprietate.
Când am ajuns, stătea dreaptă lângă geam și părea foarte calmă. Aia m-a speriat cel mai tare.
„De cât timp?” m-a întrebat.
„De la început.”
A închis ochii o secundă. „Deci eu iubeam un om care nu exista.”
„Exista. Eu sunt același.”
„Nu. Omul pe care l-am iubit îmi spunea adevărul când îl întrebam ce viață are.”
M-am apropiat și ea s-a ferit.
„Am vrut să știu că mă iubești pentru mine.”
A râs scurt, fără urmă de veselie.
„Și eu ce sunt? Un examen? O probă? O fată din provincie pe care ai verificat-o să vezi dacă pune botul la bani?”
„Nu asta am vrut să spun…”
„Dar asta ai făcut.”
Și avea dreptate. În spatele intenției mele „nobile” stătea, de fapt, o aroganță rece. Eu decisesem că ea trebuie testată, dar nu și că merită adevărul. O pusesem într-o poveste scrisă doar de mine.
A plâns abia când și-a luat geanta.
„Dacă îmi spuneai din prima, poate mă speriam, poate nu. Dar aș fi ales eu. Mi-ai furat alegerea.”
Am încercat să o opresc pe hol. Mi-a luat mâna de pe ușă și a șoptit:
„Banii tăi nu mă deranjează, Vlad. Minciuna ta da.”
A plecat. Fără scandal, fără uși trântite. Și tocmai liniștea aia m-a sfâșiat mai rău decât orice ceartă.
Au trecut șapte luni. I-am scris. M-am dus la Buzău. Am stat în fața blocului ca un adolescent ridicol. A coborât o singură dată și mi-a spus calm că nu mai poate construi nimic pe un început putred. „Te-am iubit sincer”, mi-a zis. „Tu m-ai iubit cu teamă.”
De atunci, casa mea mare mi se pare tot mai goală. Nu m-a costat averea să o pierd. M-a costat ideea stupidă că iubirea se poate verifica prin capcane.
Spuneți-mi voi, se mai poate repara ceva după o minciună ținută atât de mult? Sau, din momentul în care transformi omul de lângă tine într-un test, ai pierdut deja tot ce conta?