Aș fi preferat să mor: Ziua în care tata a cumpărat libertatea mea cu treisprezece lei

— Nu vreau, mamă! Ai înțeles? Nu pot să-l văd! — mi-am urlat eu sufletul, în timp ce în bucătărie, mirosul de ceapă prăjită se amesteca cu aburul lacrimilor. Tata a intrat atunci, cu buzunarele largi, dar cu ochii strânși de decizie, acei ochi care nu mi-au lăsat niciodată loc să-l contrazic. Pe masa veche, a trântit o bancnotă mototolită de zece lei și trei monede gălăgioase, de parcă ar fi pus în joc soarta unei găini și nu a sufletului meu. L-am privit, printre lacrimi și furie, și am simțit că se rupe ceva adânc în mine: rădăcina care mă ținea ancorată de casă, de numele meu, de tot ce credeam că e sfințenie în sângele ăsta de familie simplă, de Vaslui.

Nina, sora mea, a rupt tăcerea. — Nu ești obligată, Maria! Nu-l lăsa pe tata să te schimbe pe niște bani de semințe! — a răcnit ea, dar glasul i s-a frânt printre suspinele mamei.

Ziua începuse parcă normal; mamă curăța cartofii, Nina zbiera după pisică, iar eu de abia apucasem să termin cafeaua. Apoi, ca o bombă cu ceas, a apărut Onuț, fiul vecinilor, cu maică-sa, Leana, și tata i-a poftit la masă. Nu mai văzusem atâta înverșunare în ochii mamei, care nu zicea nimic, dar privirea ei spunea totul. Invitată să-l iau de bărbat pe Onuț, pentru că „așa e tradiția”, iar tata să primească o sumă pentru „fata lui gospodină”, m-am simțit străpunsă ca mielul sub cuțit: „Fără Maria în casă, ești sărac, mă bătrâne, nu bani îți dau, ci dezlegare de griji.” Dar tata a înțeles altfel. A vrut banii. Trei lei au lipsit să se simtă stăpân peste viața mea.

M-am uitat lung la Onuț, un băiat pe care-l știam de mic, plin mereu de noroi, de păcate și de vorbe de duh, care și-a dus mâinile la buzunar și a scos trei lei. Momentul acela m-a ars în inimă: tata și-a vândut fiica pe banii pentru care la birtul din sat nu-și lua nici măcar un șpriț.

— Maria, ai noroc! O viață nouă, mă-i! — a zis Onuț, cu un zâmbet știrb.

M-am zguduit. O viață nouă sau o moarte ascunsă? S-a făcut liniște, în afară de ceasul care ticăia nervos pe perete. Sora m-a tras deoparte: — Fugi, Maria! Nu-l asculta! Sunt doar niște bani, nu-i viața ta! — îmi șoptea hotărât, uitându-se la mine cu ochi plini de teamă.

Am fugit afară, am simțit pământul dogorindu-mi tălpile și lacrimile secându-mi sufletul. Mă doare și-acum palma mamei, strânsă încet pe braț când a venit să mă caute. „Ești mândria mea, Maria”, mi-a zis pe șoptite, „dar dacă nu pleci, îl pierd și pe taică-tu. Oricine-ar zice, banii aduc liniștea în casă.”

Atunci am simțit cum nostalgia copilăriei moare sub tocul ușii: toate zilele la câmp, râsetele cu sora mea printre meri, mirosul de pâine caldă. Acum, totul trebuia să fie primit cu trei monede și o bancnotă. Cât valorează libertatea unui om, m-am întrebat, privind spre satul care mi-a fost acasă; cât valorează curajul să spui „nu”? M-am întors în casă, priveam totul ca prin ceață. Tata fuma agitat, număra banii. „Auzi, Maria, să nu te faci de râs la casa nouă! Să ții la Onuț, că e băiat vrednic!”

Râdeam cu amar, în sinea mea: băiat vrednic, care nu știa să lege două vorbe fără să le umple cu băutură, băiat vrednic, ce m-a cumpărat cu trei lei. Mama nu mă putea privi în ochi, tăia roșii ca să-și ascundă lacrimile. Nina voia să fugă cu mine. „Dacă pleci, nu mai ai ce căuta acasă!”, m-a strigat tata, când am deschis ușa. M-am oprit pe prag. — Nu mai am acasă, tată. Nu după azi.

Am pornit pe uliță colbuind în urma pașilor mei. Vecinii șușoteau la porți. „A fugit Maria, a lăsat de rușine familia. Bă, și-a bătut joc de tat-su, care a dat-o cu banii lui Onuț pe sprițuri.” Așa se vede, de la marginea satului: o fată care nu s-a supus. O curvă, poate, în ochii lor; eroină în ochii Ninei.

Am ajuns la podul părăsit, unde obișnuiam să mă ascund când viața acasă era prea grea. Mi-am ținut capul între mâini și-am plâns. Trecuseră doar câteva ore, dar simțeam că am îmbătrânit cu zece ani. Mă întrebam: de ce nu am avut curaj înainte? Să fug la oraș, să-mi fac rost de o slujbă, să nu aștept să ajung moneda de schimb între doi bărbați?

O bătrână a trecut pe lângă mine, cu un zâmbet blând. — Fata mea, soarta nu se cumpără cu bani mărunți, dar libertatea se plătește cu inima. Nu te teme, fiecare drum pustiu ajunge într-un sat plin.

Noaptea m-a prins sub stele, iar eu nu știam dacă să mă bucur sau să mă tem. Tata va spune că sunt o rușine. Mama, că m-a pierdut. Dar sufletul meu, pentru întâia oară, nu mai era captiv în coaja de piele lăsată de alții. Simțeam arsura dorului și a trădării, dar și o liniște nouă, o foame de lucruri care să fie ale mele.

Poate că trei lei nu înseamnă nimic pentru lume, dar pentru mine sunt prețul despărțirii și al curajului. Mă întreb, acum, cu inima cât un nod: ar fi făcut alții la fel, în locul meu? Dacă ai fi fost în pielea mea, ce ai fi ales: supunerea sau fuga spre o libertate amară, dar sinceră?