M-au sunat abia după ce mama nu mai era. Și atunci a început scandalul adevărat

„Deci atât? Atât puteți?” am izbucnit în bucătărie, cu telefonul în mână, când am văzut din nou „Seen” și nimic. Eram la masa mică din apartamentul mamei, în Bacău, cu facturile de curent și întreținere împrăștiate, cu rețetele de la medic pe lângă, și cu punga de la Farmacia Tei (da, comandasem online, că nu mai aveam timp) lângă chiuvetă.

Mama era în camera din față. Se auzea aparatul de oxigen cum hârâia încet. Asistenta de la îngrijiri la domiciliu tocmai plecase și îmi zisese pe șoptite, pe hol: „Să nu vă supărați, dar nu mai are mult… dacă se poate, să vină copiii.”

Copiii. Trei. Plecați fiecare pe treaba lui. Unul în Cluj, unul în București, unul în Timișoara. Nu zic că nu muncesc, nu zic că nu au viață. Dar de două luni tot eu eram aici, cu concediu fără plată, alergând între Policlinică, Spitalul Județean, Casa de Asigurări, și acasă, cu mama care slăbea de la o zi la alta.

I-am sunat iar. Am dat apel video, poate-poate. Nimic.

Atunci am intrat la mama și am zis, mai mult nervos decât calm:

— Mamă, iar nu răspund. Zi-le tu, te rog, poate ție…

Mama și-a întors capul încet. Avea ochii mici, obosiți, dar când a auzit „copiii”, a încercat să zâmbească.

— Lasă-i… a zis ea. Lasă-i că au treabă.

— Ce treabă, mamă? Două minute…

— Nu-i certa. Nu vreau să vină… forțați.

Asta m-a înfuriat și mai tare. Pentru că mama toată viața a fost așa: a tăiat de la ea, a făcut rate, a lucrat pe schimburi la o croitorie, a spălat scări la bloc când n-a mai mers cu croitoria, numai să le fie lor bine. Și acum, când nu mai putea nici să se ridice singură la toaletă, tot pe ei îi apăra.

Sora mea, care stă în Onești, venea și ea când putea, dar are serviciu la un magazin și doi nepoți de dus și adus. Ne-am împărțit cum am putut, numai că greul, sincer, a picat pe mine. Și da, recunosc, uneori le-am trimis mesaje urâte. De genul „Să vă fie rușine” și „Vă așteptați să vă țină mama locul la masă și în sicriu?”. Nu sunt mândru, dar la nervi…

Într-o seară, după ce mama a adormit, sora mea mi-a zis pe hol:

— Tu nu înțelegi ceva. Mama le-a spus să nu vină.

— Cum adică le-a spus?

— Le-a zis, măi… că nu vrea să o vadă așa. Și că nu vrea să-i încarce. Și că „se descurcă ea cu noi”.

— Serios? Și ei au luat-o de bună?

Sora mea a ridicat din umeri.

— Eu cred că… le-a fost și ușor să se agațe de asta.

M-a lovit chestia asta. Pentru că da, mama făcea mereu din astea. Își ascundea necazul, ca să nu „deranjeze”. Dar să ajungi să-ți alungi copiii de lângă tine, ca să nu te vadă… nu știu.

A doua zi am găsit în sertarul de la noptieră un plic cu acte: talon pensie, niște analize, și un caiet mic. Nu m-am dus să-l citesc, nu-s eu cu jurnale, dar mi-a picat o hârtie. Era o copie după un contract de împrumut. Făcut la un IFN. Pe numele mamei. Sumă… mare pentru pensia ei. Și era relativ recent.

M-am dus la sora mea cu hârtia.

— Tu știai de asta?

S-a albit.

— Nu.

— Atunci cine? Pentru ce?

Mama, când s-a trezit, a văzut hârtia pe masă și a început să plângă fără sunet, așa… cu lacrimi care îi curgeau pe pernă.

— Mamă, de ce ai făcut asta?

A tras aer greu.

— Pentru… pentru cel mic… a zis. Să nu rămână fără… fără apartament.

Am rămas prost. „Cel mic” nu era mic de mult. Avea credit, rată, tot tacâmul. Și mama… făcuse împrumut ca să-i acopere niște restanțe, probabil, sau să-i dea avans…

— Și nouă nu ne-ai zis?!

— Dacă vă ziceam, vă certați între voi… Și cu el. Și cu mine.

Am simțit cum mi se urcă sângele în cap. Nu doar că nu veneau, dar mama îi și proteja financiar, în timp ce eu plăteam medicamente, Pampers, mâncare specială, și făceam ture la laborator.

În seara aia le-am scris iar tuturor trei, în același mesaj:

„Mama și-a făcut împrumut pentru unul dintre voi. Acum e pe pat. Dacă mai aveți ceva de spus, veniți.”

A doua zi m-a sunat unul. Nu cu „ce face mama?”, nu cu „vin mâine”. Cu:

— Ce împrumut? Ce prostii vorbești?

— Nu-s prostii. Am actele.

— Mamă n-avea de ce să facă așa ceva.

— Ba avea. Îți explic când vii.

— Nu pot să vin acum, am proiect, am…

Atunci am urlat la telefon, ca un nebun:

— Proiect? Mamă-ta moare!

Și mi-a închis.

Mama a murit într-o dimineață, pe la 5, înainte să ajungă ambulanța. Eram lângă ea, îi țineam mâna, și nici nu știu dacă m-a auzit când i-am zis „gata, mamă, sunt aici”. Sora mea a venit în fugă. Am făcut tot: certificat de deces, capelă, groapă, pomană, vorbit cu preotul, cu cei de la pompe funebre. Cu banii… împrumutați de la un vecin, că eu nu mai aveam.

Copiii au apărut abia în ziua înmormântării. Toți trei. Îmbrăcați frumos, cu coroane mari, cu priviri pierdute. Se uitau la mine și la sora mea de parcă noi eram cei care „n-am anunțat la timp”, deși i-am anunțat de zece ori.

După slujbă, în apartament, a început discuția.

— De ce nu ne-ai spus că e chiar așa grav? a zis unul.

— V-am spus. V-am trimis poze cu biletul de externare, am zis că nu mai mănâncă…

— Mama ne zicea la telefon că e ok. Că exagerezi tu. Că te agiți.

Aici mi-a căzut fața.

— Cum adică „exagerez”?

Și atunci am înțeles: mama, ca să nu-i sperie, ca să nu-i „strice”, le minimiza tot. Poate le spunea și că eu dramatizez. Și ei au prins asta ca pe o scuză să amâne. Să nu se simtă obligați. Să nu se lovească de imaginea ei bolnavă.

Sora mea a scos plicul cu împrumutul.

— Și asta? a zis ea. Ați știut?

A urmat liniște. Unul a zis:

— Eu… am rugat-o. O singură dată. Mi-era frică să nu pierd apartamentul. I-am zis că îi dau înapoi imediat.

— Și i-ai dat? am întrebat.

— Nu am mai apucat… Nu am avut de unde, recunosc.

Nici el nu părea un monstru. Era speriat, era rușinat. Dar eu am simțit că îmi vine să dau cu ceva.

— Și ai lăsat-o să moară cu datoria aia pe cap?!

— Nu am știut că e atât de rău…

Și aici iar: poate chiar n-a știut. Poate n-a vrut să știe. Diferența e mică atunci când e prea târziu.

Au început apoi discuțiile despre apartament. Cine ce face, cum se împarte, ce datorii sunt. Eu am zis direct că până nu plătim împrumutul și cheltuielile de înmormântare, nu discut nimic. Ei au zis că „legal” se face succesiune la notar, că nu putem bloca, că ei au venit, că și ei suferă.

Și da, suferă, i-am văzut cum plângeau în colț, când s-a golit casa. Dar eu tot mă uitam la patul gol și la aparatul de oxigen și îmi venea să întreb: „Unde era suferința asta acum o lună?”

Nu zic că eu sunt ușă de biserică. Eu m-am enervat, i-am împins cu mesaje, am vorbit urât, am făcut și eu lucruri pe la spate, că am umblat prin acte fără să întreb, am simțit că „mi se cuvine” că am stat aici. Poate și asta i-a închis și mai tare. Și, sincer, cred că mama a alimentat chestia asta, că îi plăcea să țină pacea cu prețul ei.

Acum suntem între datorie, succesiune, reproșuri și tăceri. Eu vreau să plătim împrumutul și cheltuielile și după aia vedem. Ei vor să „încheiem repede” ca să se întoarcă la viețile lor. Sora mea e la mijloc și zice că ne mâncăm între noi exact cum nu ar fi vrut mama.

Nu știu… poate nici mama n-a făcut bine că s-a sacrificat până la capăt și n-a cerut clar ajutor. Poate nici ei n-au fost chiar „reci”, ci doar lași, speriați, ocupați, și au ales varianta comodă. Eu sigur n-am fost doar „cel responsabil”, am fost și eu plin de nervi și orgoliu.

Voi ce ați face în locul meu: ați împărți totul „corect” pe acte și ați lăsa trecutul, sau ați pune condiția să se achite întâi datoriile și cheltuielile și abia după să vorbim de moștenire?